Ce urmează după ce mori?

De trei-patru săptămâni, am reuşit să intru într-o depresie profundă, cauzată de o [aparent] simplă întrebare.

Fiind o persoană obsedată de control, care-şi doreşte mereu să fie stăpână pe situaţie, când mă confrunt cu lucruri asupra cărora n-am putere, apare o problemă. Şi dacă nu pot s-o rezolv, mă deprim. Asta s-a întâmplat cam în urmă cu trei săptămâni, când am început să mă gândesc [din nou] ce se întâmplă după ce murim. Şi nu existenţa Raiului sau a Iadului mă sperie, prefer chinurile veşnice în omniprezentele cazane cu smoală, pentru că măcar ăsta ar fi un lucru cert. Ceea ce mă îngrozeşte e simpla neputinţă de a şti. De a şti ce urmează. De a şti ce o să se întâmple. Dacă nu-mi satisfac curioziatea în legătură cu o anumită chestie, nu sunt "în apele mele" o perioadă bună de timp. Şi am ajuns, astfel, şi la problema pe care o au cei mai mulţi.

Există două feluri de oameni care se tem de moarte.
Cei care se tem pentru că nu şi-au trăit viaţa aşa cum ar fi vrut [a se vedea postul anterior] şi cei care se tem de necunoscut. În general, pentru mine necunoscutul e o provocare. Dar unde se termină provocarea şi unde încep să-mi fac griji?

Ca să stea liniştit şi să-şi continue existenţa, omul a inventat religia. Să ne imaginăm că strămoşii noştri, în loc să fugărească mamuţii cu pietre şi beţe, stăteau la gura peşterii şi meditau la ce se întâmplă după moarte... Şi se deprimau... Şi venea Tigrul cu colţi de sabie în spatele lor, şi ei oftau, gândindu-se la efemeritatea vieţii omeneşti... Aşadar, s-a inventat religia. Subiect pe care nu vreau să-l abordez acum. Şi omul s-a liniştit, asigurându-se că există CEVA după ce mori, că nu e doar vidul absolut care te aşteaptă.

O perioadă, am încercat să procedez la fel. Având în vedere că fiecare îşi alege o religie care să corespundă dorinţelor sale, am făcut acelaşi lucru şi am ales să cred în reîncarnare, pentru că asta m-ar linişti pe mine şi m-ar face să progesez ca om. Bun. Mi-am propus eu să cred în reîncarnare. Am încercat. M-am străduit. Cert este că-mi lipseşte credinţa aia pură, tâmpă, ca să spun aşa, a adeptului tipic. Eu am încercat să cred într-un fel mai mult sau mai puţin ştiinţific. Şi n-am reuşit. Totuşi, continui să încerc în continuare, cu speranţa că experimentul cu "dacă spui o minciună de [aproximativ] 16.400 ori ajungi s-o crezi" are un oarecare temei real. Ce m-a nemulţumit la acest mod de a gândi despre "lumea de apoi"? Faptul că am ştiut tot timpul că este cât de real vreau eu să fie. Că totul e la mâna imaginaţiei mele şi că dacă mâine m-ar lovi autobuzul poate că nu s-ar întâmpla totul cum mi-am imaginat eu. Blamez atât creştinii [şi toţi fanaticii religioşi, în general] că-şi construiesc minciuni care să-i mulţumească şi se închină la ele, când eu fac la fel.

Eu am nevoie de dovezi pentru un lucru pur spiritual. Motiv pentru care nu mă mint că o să reuşesc să-mi răspund la întrebare pe parcursul vieţii şi că o să mă simt mai bine. Încerc să amestec două lucruri total diferite. Şi, de data asta, nu-mi mai iese...

Vreau să fie clar că nu-mi propun să epuizez subiectul. Nu reuşesc să transpun aici nici 1% din ce e în mintea mea, oricât aş scrie. Încerc doar s-o fac într-un mod cât mai accesibil

Sunt, oare, împlinit?

Aş vrea să vă concentraţi puţin şi să-mi răspundeţi la o întrebare. Promit că nu durează mult. Nu trebuie să închideţi ochii [decât dacă puteţi citi telepatic ce-am scris eu aici]. Dacă aţi muri mâine, ce-aţi face? Sau ce-aţi simţi?

Dacă răspunsul s-ar putea rezuma, "pe foarte scurt" la de toate, ceva nu-i bine. Dacă al doilea răspuns s-ar rezuma la "aş fi foarte speriat şi nefericit", din nou, ceva e foarte rău. Pe lângă ataşamentul de-a dreptul exagerat faţă de lumea materială, aceste două răspunsuri mai arată ceva: neîmplinire. Probabil că ai face o sută de lucruri şi tot ai muri neîmpăcat că nu le-ai făcut pe toate.

În general, trăim cu impresia că avem timp. Că suntem tineri şi timpul este de partea noastră. Suntem optimişti, privim partea plină a paharului, chiar dacă apa se evaporă din el continuu, şi ne spunem "o să beau, mai e destulă apă, nu-i problemă!" Dar dacă cineva răstoarnă paharul?

Nu ştiu cum aş putea acest subiect pe scurt. Cert este că procrastinăm într-un mod grav, că nu ne amânăm doar temele de pe o zi pe cealaltă, ci şi vieţile, de pe o săptămână pe o lună pe un an. Când eram mici, tot spuneam "când o să mai cresc!" şi aşteptam cu nerăbdare lucrul ăsta. Acum, aşteptăm din nou. Aşteptăm să vină weekendul, să vină vacanţa, să treacă sesiunea, să terminăm liceul, să terminăm facultatea, să ne angajăm, să strângem bani să trăim fericiţi. Când ajungem nişte bătrânei excentrici care vor să plece să vadă lumea, constatăm că am îmbătrânit fără să ne dăm seama. Că toată viaţa n-a fost decât un lung şir de aşteptări. Şi că acum, când avem bani şi timp, nu mai avem chef şi energie. Şi ne pisăm nepoţii cu "ehe, ce n-aş da să mai fiu încă o dată tânăr!" Mi se pare demn de milă un astfel de comportament, o viaţă irosită, practic am trecut prin ea fără să realizăm nimic.

Indiferent cărei credinţe aparţineţi şi indiferent de ideologia acesteia, o viaţă e o viaţă. Chiar dacă sunteţi adepţii reîncarnării [ca mine, de exemplu] sau consideraţi că "o viaţă ai" [nu, n-o să spun YOLO], cert e că ar trebui să o trăieşti cum poţi/consideri mai bine şi mai eficient. Renunţă la a mai aştepta ceva ce poate o să vină, sau poate nu, şi fă ceva efectiv. Astfel, când o să te gândeşti "ce dracu' am făcut io, mă, la 16-17-40-80 de ani?!", poate răspunsul n-o să fie nimic. Şi poate n-o să ajungem nişte bătrânei stresaţi, care-şi doresc să fie tineri din nou pentru a face toate lucrurile pe care ar fi vrut să le facă atunci.

Cât despre "n-am timp", eu o traduc prin "îmi place să dorm". Tot aud oamenii din jurul meu că n-au timp. Să nimic. Sfat: dormiţi mai puţin. Trei ore pe noapte, dacă e cazul şi dacă vă doriţi neapărat mai mult timp. [Nu recomand asta pe termen lung şi nu susţin că ar fi măcar într-o parte infimă sănătos.]