De când mi s-a stricat PC-ul am început să am mult prea mult timp liber pe care l-am petrecut gândindu-mă la diverse chestii. Dintr-una într-alta, am ajuns să mă gândesc la mine, la cum eram şi cum am ajuns şi să mă întreb, ca orice om, dacă sunt mulţumită cu mine. M-am gândit la toţi oamenii care regretă deciziile pe care le-au luat în trecut şi care se întreabă dacă ar putea fi altfel acum, dacă mai pot schimba ceva. După care m-am gândit la mine. De la un copil de 12 ani care purta numai negru şi asculta Dimmu Borgir şi Cradle Of Filth, citea mult, dar în mare parte căcaturi, nu vorbea cu nimeni pentru că-i detesta pe toţi şi nu era în stare să facă o omletă, am făcut o trecere mai magnifică decât Suleyman. Şi mă uit la mine acum, o tipă relativ mişto, care ascultă rock, metal, muzică clasică, jazz, blues. Care şi-a rafinat gusturile în materie de literatură. Care vorbeşte cu oamenii din jur plecând de la premisa că meh, poate nu-s chiar aşa răi. Înconjurată de oameni ca mine, pe care-i plac şi-i preţuiesc. Care stă singură de aproape 2 ani şi se descurcă perfect. Care urmează să plece în UK în septembrie şi să rămână acolo. Aşa că mă uit la mine şi zâmbesc ca toanta, pentru că sunt oarecum mândră de evoluţia mea.
P.S.: N-am mai scris pentru că nivelul de procrastinare e acelaşi, dacă nu chiar mai mare decât până acum. Şi pentru că am avut treabă. Şi pentru că eram prea ocupată să-mi fac griji că nu intru la universitate.
