Schrödinger şi pisica lui

Alături de logaritmi, experimentul ăsta mă frustrează maxim. Motiv? Nu înţeleg. Pe lângă faptul că nu înţeleg care sunt factorii care au dus la concluzia că pisica e vie şi moartă în acelaşi timp, mai am câteva nelămuriri majore.

Experimentul sună în felul următor:
Pisica lui Schrödinger: O pisică, împreună cu un flacon cu otravă închis, sunt plasate într-o cutie protejată de orice decoerenţă cuantică indusă de mediul extern. Dacă un detector Geiger-Müller detectează o radiație atunci flaconul va fi spart, eliberând otrava care va ucide pisica. Mecanica cuantică sugerează că după o perioadă pisica este concomitent vie și moartă. Totuși, când ne uităm în cutie, vedem pisica ori vie, ori moartă, și nu un amestec de vie și moartă.

Mulţumesc, Wikipedia.

Acum. Cine dracului închide o pisică într-o cutie?! Cine închide într-o cutie o pisică împreună cu un flacon de otravă, fie el şi închis? Dacă vrei să omori pisica, chiar ai nevoie de un detector Geiger-Muller?! Se pare că da.

Copii sau măgari?

Aproape fiecare profesor are pretenţia să ne prezentăm la oră cu carte, caiet şi dicţionar, dacă e necesar. Dacă n-avem o carte la noi, ni se serveşte replica "Da' ce, ţi-e greu să cari o carte?" Nu, nu mi-e greu să car O carte. Mi-e greu să car opt cărţi, opt caiete şi un dicţionar mare, cu copertă cartonată. Astfel, rucsacul meu ajunge pe undeva pe la opt kilograme. Să cari opt kg în spate, în fiecare zi, 40 de minute nu-i ceva foarte uşor sau foarte plăcut. Pe urmă, ni se cere să stăm drepţi şi să nu mai mergem cocoşaţi. Cum dracului să stăm drepţi, după ce-am cărat de cărţi INUTILE [pentru că de multe ori nici nu lucrăm de pe ele] până la şcoală şi înapoi?! Presupunem că eu, de 1,60, care am oarecare antrenament în ale căratului [saci cu nisip menajer, mâncare de pisici şi alte chestii] mă descurc cu rucsacul, chiar dacă acasă nu pot să stau nici pe scaun din cauza durerilor de spate. Da' unu'/una de 1,50, gen copil-de-clasa-I, cum dracului cară aşa ceva?!

Părerea mea, ne-am descurca şi cu o carte la bancă. Mi se pare o prostie să cărăm atât degeaba şi să ne pişăm glorios pe sănătatea noastră pentru câteva cărţi.

A face sau a nu face

Dacă tot îţi pare rău că faci o chestie, ce rost are s-o faci?

Exemplu concret: având N bijuterii pe care oricum nu le port, pentru că n-am timp sau chef sau nu-mi mai plac sau alte motive, îmi propun mereu să mai port din ele, astfel încât să nu le fi cumpărat degeaba. Rezultatul la care ajung? Ce-am făcut aseară. În Cora fiind, la cumpărături, am trecut pe lângă unul din standurile cu bijuterii. Singurul meu gând era să mă UIT, fiind convinsă că nu găsesc nimic interesant. Cum mă uitam eu la nişte mărgele de lemn, am văzut pandantivul cu bufniţă. Care era exact ca şi cerceii pe care-i aveam. În mod evident, a trebuit să-mi cumpăr pandantivul cu bufniţă, ca să-l asortez la cercei. M-am mutat pe partea cealaltă a standului, unde am văzut celălalt pandantiv cu bufniţă, argintiu cu pietricele, care era atât de adorabil, încât trebuia cumpărat. Am sfârşit prin a le cumpăra pe amândouă, plină de încântare. Acum, ajunsă acasă şi despachetând bagajele, am găsit pandantivele cu bufniţă şi le-am aruncat în cutia cu bijuterii, moment în care m-a cuprins un val de greaţă, realizând că probabil or să rămână acolo, cu eticheta ataşată, până o să mă gândesc să le port.

Concluzie: dacă nu mi le cumpăram, mă simţeam neîmplinită. Acum, că mi le-am cumpărat, mă simt...preaîmplinită. Şi nu ştiu cum m-aş fi simţit mai rău, să mi le fi cumpărat, sau să nu?

Această postare a fost scrisă în urma unor uriaşe frustrări legate de cât cheltuiesc aiurea pe tot felu' de prostii.

Leapşa

De la Madamme Kathy. Despre vicii. Eu n-am vicii, eu-s perfectă. Evident. În schimb, am activităţi pe care-mi place să le fac şi lucruri care-mi plac mai mult. Cum ar fi cafeaua sau ciocolata caldă, Family Guy, facebook [oarecum], Pepsi. Şi parfumurile. :-D Mai ales.


Dau leapşa mai departe cui e suficient de "tare" [CA CAracter, zic] să recunoască.

Să ne mai distrăm

Articolul vine direct de pe blogul Pinguinei, şi e al doilea lucru care mi-a făcut ziua mai bună. Primul a fost un banc, tot de pe blogul ei, pe care nu prea-mi vine să-l reproduc... :-D

Ozn : Omul care a Zăpăcit o Naţiune (Traian Băsescu)

Moluscă : persoană care frecventează mall-urile

Burlac: bărbat care vine în fiecare dimineaţă la serviciu din direcţii diferite

Romantic : rom din antichitate (rom antic)

Pauza şi matematica : înger şi demon

Elevul chiulangiu : tânăr şi neliniştit

Şifonier : spaţiu locativ pentru cei prinşi la nevestele altora

Sifon : apă cu nervi

Învinuire : procesul de fermentare al mustului

Amânat: fără mâini

Manipulare : manevrarea penisului cu ajutorul mâinilor

Prudent : pastă de dinţi cu extract de prune

Înfocare : transformare în focă

Dihor : pârţ cu blană

Aiurea : loc bine determinat spre care ne îndreptăm

Colonel : intestinul subţire

Tun : victoria finală în asediul unei bănci

Rateu : pateu din carne de raţă

Ghinioane : varianta moldovenească pentru ardelenescul “bine, Ioane”

Combinezon : lenjerie uşoară, transparentă, purtată vara de lucrătorii de pe combine

Uşoară : termen aplicat oricărei femei care are aceaşi morală sexuală ca a unui bărbat

Despre băieţei şi fetiţe

În general, fetelor le plac băieţii şi băieţilor le plac fetele . Lăsând la o parte băieţii cu gusturi mai ciudate şi cărora le plac fetiţele mustăcioase, voiam să scriu azi despre dilema mea. În opinia mea de scârbă, bărbatul ar trebui să fie o fiinţă forţoasă, păroasă şi musculoasă, care să fie în stare să-şi apere onoarea şi femeia şi să plece la război în orice clipă. Aşa că e NORMAL că nu înţeleg ce li se pare fetelor atractiv la o maimuţică toată epilată, care încă nu cunoaşte termenul de păr facial [poate doar de la prieten'sa] şi poartă tricouri roz. Apogeul masculinităţii: fond de ten, petrece în oglindă mai mult timp decât o fată obişnuită şi îi poartă tricourile prietenei lui. Nu înţeleg de unde atâta dorinţă de a ieşi cu un asemenea...specimen. Dacă tot sunteţi lesbiene nedeclarate, ieşiţi dracului cu o fată! Arată aproximativ la fel, doar că mult mai bine. Şi are şi ţâţe.

Despre răceli şi altele asemenea

Poate că am judecat greşit răceala în tot timpul ăsta. În fond, ce alt prilej ai să leneveşti în pat încă o oră după ce te-ai trezit, gândindu-te la chestii frumoase, fără grija că trebuie să mergi la şcoală? După ce-am reuşit să mă rostogolesc din pat, am luat micul dejun, chestie pe care o fac o dată la foarte mult timp, şi de obicei beau o cafea şi mănânc nişte Belvita cu ciocolată. În dimineaţa asta: cafea, Activia [o să regret, o să regret...], sandwich cu pui şi brânză topită [ce gusturi scârboase am uneori.], chipsuri Viva, Pepsi şi medicamente. Trebuie să mănânc ca să mă refac, nu? Iar acum sunt foarte încântată de cum o să stau eu în pat, citind şi mâncând [şi tuşind şi suflându-mi nasul] şi dând mesaje şi dormind şi bucurându-mă de ce zi superbă o să am.

Concluzie? Indiferent cât de rău te simţi fizic, răceala e o oază de bună dispoziţie! :-D

Regulă generală de viaţă

Nu te dai la foştii prieteni ai prietenei tale. Aşa cum nu te dai la fostele prietene ale prietenului tău.

Avem sau n-avem cu ce ne mândri?

Scriu postul ăsta ca o reacţie la postul lui Andrei.


"Am ajuns la concluzia ca tot ce inseamna muzica, film, carte autohtona e de cacat. Serios. Adica pe bune? Englezii au Sherlock Holmes cu Robert Downey junior, noi avem nea Marin miliardar cu dracu stie ce mosneag actor... "

Noi avem "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile", nu mai ştiu actorii, dar e singurul film care m-a impresionat. O avem pe Maia Morgenstern. Pe Mircea Diaconu care, ca actor, îmi place foarte mult.

"Englezii il au pe shakespeare, noi il avem pe Mihail Sadoveanu... "

Ion Minulescu, dacă e să vorbim de poezii. Eminescu, dacă vrei, pentru că are acelaşi gen de baliverne care se vor filosofice. Ca dramaturgi, o avem pe Andreea. :-D

"Englezii ii au pe Iron maiden, pe Led Zep, pe Motorhead, noi ii avem pe Inna, pe Dj Sava si Raluka, pe connect-r, care nu conecteaza nimic si pe Alex Velea... "

Firma, Iris, Phoenix-mai ales!



Astea au fost doar câteva exemple, din ce mi-a venit mie acum în cap. Numai aşa, ca să demonstrez că AVEM şi noi OAMENI. Şi căcaţi precum Inna, Triplu-Ştecher şi restul găştii se pot compara, dacă vreţi neapărat, cu Chişat [Keisha].

Recomand: gentuţe handmade, de la Happy Bags

Am avut plăcerea de a-mi comanda o gentuţă de la Happy Bags. Încerc să fac un comentariu, măcar cât de mic, plin de ură şi răutate, în stilul meu caracteristic, dar nu reuşesc. Gentuţa m-a impresionat. Albă, tip poştaş, cu inscripţia "My other bags are Prada...". Mă gândesc să mă culc în dulap, de acum, cu gentuţa şi cizmele de care spuneam în postul anterior. Eu nu sunt cine ştie ce fană a genţilor, mai ales că găsesc foarte rar ceva care să-mi placă, dar când am văzut pe 9gag modelul ăsta, AM ŞTIUT că trebuie să o am! Şi Anca mi-a transformat visul în realitate. :-) Recomand cu încredere Happy Bags, mie una îmi place foarte mult gentuţa, chiar dacă atunci când am văzut-o am fost foarte dezamăgită: mi se părea mult, MULT prea mică. Aşa că am făcut testul. Am pus în ea cea mai mare carte pe care o car după mine [Advanced Language Practice] şi nu doar că a încăput, dar nici nu m-am chinuit să nu-i îndoi marginile-a fost perfect. Acum îmi place de două ori mai mult: pentru că e foarte mare, deşi pare foarte mică. Dacă mai am vreodată nevoie de o geantă, o să apelez cu siguranţă la Anca şi Happy Bags!

Tricou albastru + Deichmann = Not Love

Astăzi am fost în Deichmann, cu singura intenţie de a-i arăta mamei nişte pantofi drăguţi pe care-i găsisem. Cum funcţionează mintea feminină:

Plan iniţial: "Te iau de la şcoală şi mergem la KFC să ne luăm mâncare şi plecăm acasă"
Plan în momentul în care mă urc în maşină, cam 4-5 ore mai târziu: "Te iau de la şcoală, mergem în Carrefour să-ţi iau ceva de mâncare pentru săptămâna asta, KFC, acasă"
Ce-am făcut: Aurora. Pet-shop. Eu făcând "AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWW" la pisicuţele persane. Când ne îndreptam spre Carrefour, zic "Hai să mergem până-n Deichmann, să-ţi arăt pantofii ăia!" Urcăm. Până să găsesc pantofii, mi-au căzut ochii pe CELE MAI FABULOASE CIZME DIN LUME, PE CARE LE IUBESC ŞI CU CARE O SĂ DORM NOAPTEA DE ACUM ÎN BRAŢE!!!!!! Negre, lungi până deasupra genunchiului, şireturi, tocuri mititele. Adorabile. M-am plimbat cu ele în braţe cam 5 minute, până când [AICI ÎNCEP SĂ POVESTESC CEVA CARE ARE LEGĂTURĂ CU TITULUL] i le-am lăsat mamei în grijă şi am plecat să mă mai holbez la diverşi pantofi. Între timp, m-au întrebat DOUĂ persoane unde pot să găsească măsura X, dacă nu e expusă? Le-am spus că nu ştiu. Ambele mi-au aruncat privirea Vânzătoare-Cretină-Ce-Eşti, iar mie mi-a fost prea ruşine să le spun că nu lucrez acolo. Şi asta doar pentru că aveam un tricou albastru, cu Cartman. Ieşim din Deichmann, "Hai la New Yorker, că mi-am amintit de o geantă!"-pe care, evident, n-am mai găsit-o. Dar m-am fâţâit 20 de minute şi pe acolo. Pe urmă, zic tot eu, să mergem la Alexandria să mă uit de nişte cărţi de Sophie Kinsella. Trecând periculos de aproape pe lângă Orsay, inutil să spun că am stat 40 de minute probându-ne cu X chestii, şi am sfârşit prin a mai face nişte cumpărături. În sfârşit, Alexandria, îmi iau 2 cărţi de Sophie Kinsella, mă simt împlinită. Mergem să luăm mâncare. După aia, până la ieşire, ce ne dă nouă prin cap, hai să luăm şi prăjituri. Plecăm de acolo, ajungem la KFC, comandăm, luăm comanda, acasă, Family Guy.

Ce trebuia cumpărat: mâncare.
Ce-am cumpărat: haine, cizme, ciorapi, cărţi, câteva batoane de Lion şi gumă [asta e mâncarea, după ce-am ajuns la concluzia că sunt prea obosită să mai vreau să mănânc ceva].

Concluzie: acum aţi înţeles de ce stau femeile atât de mult la cumpărături. Şi totul, cu un scop nobil: să arătăm bine!*



*Femeile arată bine tot pentru femei. E ceva foarte clar. Doar bărbaţii au impresia că ne străduim atât pentru ei.

Ce-mi doresc de ziua mea

Mai sunt cam trei luni până atunci, dar am zis să anunţ de acum, şi public, ca să evit atacurile de cord şi impresiile că glumesc. De ziua mea îmi doresc un şerpişor. Serios. Mai exact: python regius. Aştept cu interes să se obişnuiască cineva cu ideea, sau să-mi petrec ziua singură şi tristă, cu toţi invitaţii stând acasă, cu ochii cât sânii fetelor de la meteo.

Sunt din ce în ce mai oripilată...

În primul rând, de oamenii care mă citesc. Nu vreau să am un blog popular, citit de toţi analfabeţii, vreau să am un blog citit de oameni care înţeleg ce spun. Simţiţi că vă depăşeşte, sunteţi liberi să plecaţi. Credeţi-mă că mi-ar face o deosebită plăcere să vă dau chiar eu un şut în cur. Aici nu găsiţi aiureli sentimentale, nu găsiţi declaraţii de dragoste, nu cerşesc afecţiune şi atenţie. Dacă vreţi asta, vă rog, uitaţi că eu şi blogul meu existăm. Pentru că mă uit la persoanele astea care mă citesc, şi sunt atât de dezgustată de unele [unele persoane], pentru că-s exact genul ăla despre care scriu eu, dar nu realizează.

În primul rând virgulă unu, oamenii pe care-i ştiu, colegi de clasă, mai ales, îmi citesc blogul de frică să nu apară pe el. Dar măcar cei care o fac din motivul ăsta, nu au pretenţia că mă înţeleg.

În primul rând virgulă doi, dacă m-aţi înţelege, proşti de mă citiţi, v-aţi depăşi dracului condiţia aia odată şi aţi evolua.

În al doilea rând. Dacă faci ce fac eu, n-o să fii ca mine. O să fii doar prost. Sau proastă. Te duci la un concurs doar pentru că mă duc şi eu. Citeşti cărţile pe care le citesc şi eu. Scrii doar pentru că scriu şi eu. Asculţi o formaţie care nu-ţi place doar pentru că o ascult şi eu. Ceea ce nu realizaţi e că nu chestiile astea mă fac pe mine, ci ele sunt nişte chestii pe care le fac. Dacă vreţi să fiţi ca mine, vă invit să regresaţi până la stadiul de embrion, să intraţi de unde aţi ieşit, să vă naşteţi în aceeaşi zi, aceeaşi oră, de preferinţă şi acelaşi an, să cunoaşteţi aceleaşi persoane, să trăiţi unde am trăit şi eu, cu familia mea, să gândiţi exact ce-am gândit eu. Atunci, poate, POATE o să vă apropiaţi de felul meu de a fi. Am simţit nevoia să scriu asta pentru că mi-am amintit că mi s-a zis "vreau să ajung şi eu măcar la nivelul tău", acum ceva timp. MĂCAR la nivelul meu. De parcă eu-s cine ştie ce căcat de câine, al cărui nivel e minim, şi voi vreţi să ajungeţi MĂCAR acolo. Eu îmi doresc să mă depăşiţi. Sincer. Dacă aş face măcar O PERSOANĂ să realizeze în ce hal e şi cât trebuie să muncească dacă vrea să se ridice, aş fi un om fericit şi împlinit. Aşa că mult noroc. Depăşiţi-mă. Dar măcar faceţi-o cu respect.

Cum am ratat cutremurul trecut

Nu mai ştiu acum cât timp, a mai fost un cutremur măricel. Eu dansam la mine în cameră, n-aveam nicio treabă. Brusc, ai mei ies în fugă din cameră, vin să mă întrebe dacă-s ok, sună telefonul, bunică-mea era disperată şi mă întreba dacă am simţit cutremurul. "Care cutremur? N-a fost, mă, nimic!" Nu, că a fost, că nu ştiu ce, la TV numai asta se dădea, toată lumea numai despre asta vorbea, iar eu ÎL RATASEM!!!! Aşa că normal că-s entuziasmată că l-am prins pe ăsta.

Pentru o trezire eficientă

Mai în exclusivitate decât OTV-ul, stimaţi cititori, vă informez că nu eraţi beţi morţi şi nu se clătina pământul/şanţul/patul cu voi. Azi dimineaţă, în jurul orei 5:40, conform mobilului meu, a avut loc un cutremur care a reuşit să mă trezească din somn, şi anume din visul meu cu Andreea Lockmaster şi biblioteca ei. Detalii nu prea am, din moment ce dormeam, dar mi-a luat aproximativ 2 secunde să reacţionez. Că na, dacă ar fi fost doar patul, mă obişnuiam cu ideea că visez urât. Obiecte zguduite rău prin cameră: pat, cu mine cu tot, fereastră, şifonier. Singurul lucru de care mi-a fost frică a fost să nu se spargă fereastra şi să-mi cadă cioburile fix în cap.

Acestea fiind spuse, mă duc să mă culc. Noapte bună.

Aplaudacii din avion

Toată lumea o face. Mereu. De ce? Nu se ştie. Pentru cine? Nici asta. Abia apucă roţile avionului să atingă pământul, că toţi pasagerii îşi agită mânuţele. CLAP CLAP CLAP CLAP CLAP CLAP CLAP CLAP! Toată lumea aplaudă cu frenezie. Printre care şi eu, care n-am idee de ce naiba aplaudă toţi. Dar pare distractiv, pentru că pe feţele tuturor se citeşte o stare aproape nirvanică, aşa că dau şi eu de câteva ori din mâini, dar fără efect. Mă simt un picuţ mai bine, dar nici vorbă de stare nirvanică. Totuşi, lumea continuă să aplaude şi să se salute din cap.

Prima dată când am călătorit cu avionul şi lumea a aplaudat, mi s-a părut ciudat. A doua oară, deja mă obişnuisem. Între timp am ajuns să apreciez aplaudatul în avion, după aterizare, măcar şi numai pentru feţele pasagerilor, vizibili uşuraţi.

Voi aplaudaţi în avion? Dacă da, de ce?! Dacă nu, şi doar priviţi la ceilalţi cu superioritate, NU sunteţi superiori-sunteţi doar nişte snobi care nu aplaudă în avion.