Pentru prieteni, cu mulțumiri

Am ajuns la concluzia că e timpul să mai fac ceva și pentru mine. Să iau o pauză de la ce vor alții și să mă concentrez pe ce vreau eu. După îndelungi certuri cu mine însămi și după teorii peste teorii și monologuri interioare, am ajuns la concluzia că ar cam fi cazul să mai schim și eu ceva, dacă nu-mi convine.

Acum ceva timp, am văzut pe internet o poză cu un citat. Nu mare chestie, nu? N-aș putea să reproduc exact ce scria, dar e cunoscută, ideea în sine fiind că păsările își schimbă mereu cuibul, fără să se atașeze, așa că oamenii nu fac la fel? Iar eu am decis că asta vreau să fac. Să plec, fără regrete, fără atașament. De ce să rămân undeva, dacă nu-mi convine?

Acum am realizat că e la fel și cu oamenii. Și că motivul principal al depresiei mele permanente sunt ființele care mă înconjoară. Și pe care le detest. Pentru că-s proaste, îndoctrinate, ignorante, pentru că-s niște paraziți ordinari. Cei mai mulți. Așa că eu am ajuns mică și posomorâtă, întrebându-mă dacă sunt forțată să coexist cu ce-am pe lângă mine, sau dacă mai există alții. Alții...ca mine. Urmează un citat care descrie exact viziunea mea asupra omului, citatul aparținând lui Thouma:

"Când ne referim la „om” nu ne referim la întreaga multitudine de oameni, la elevi şi la muncitori, la taxatoare şi femei de serviciu, contabili, mecanici auto, şoferi, părinţi, medici, străini. Nu ne referim la masa generală a populaţiei, la oamenii simpli, la cei majoritari, cu drept de vot. Nu ne referim la omul lui Dumnezeu sau la omul lui Platon, ci la acei oameni ca noi, ca mine, ca Maria şi ca Eliade, ca toţi scriitori cu care am empatizat de-a lungul acestor ani de lectură; la oamenii buni, excepţionali, frumoşi la suflet, care apreciază valorile, la oamenii care au ca ideal desăvârşirea. Aceşti oameni de care vorbim noi sunt rari, minoritari printre restul oamenilor ignoranţi, lipsiţi de cultură şi de adâncime sufletească, însă doar aceştia contează pentru noi, ca şi cum ar forma un mic popor select, fiind oamenii la care mă raportez şi din rândul cărora vreau să fac parte. Ei sunt etalon al valorii şi al calităţii. La ceilalţi oameni nu mă gândesc şi nu îi iau în calcul. Nu îmi pierd timpul încercând să-i înţeleg, să-i judec sau să-i impresionez, nu mă ascund de ei şi nu îi dispreţuiesc, părerea lor fiind nulă pentru mine."

 

Și cu asta cred că am zis tot. Găsesc acum momentul să spun ceva la care mă tot gândesc de ceva vreme: când mă uit pe Facebook, la lista de prieteni [puțini, și încerc să împuținez din ei cu fiecare ocazie posibilă], zâmbesc uneori datorită numelor peste care dau pe acolo. Nume mari. Dacă nu pentru ceilalți, atunci pentru mine. Nume aparținând unor oameni precum cei din fragmentul citat. Și mă simt bine când știu că sunt acolo, la o căsuță de chat distanță...

Ideea principală a postului ăsta era să mulțumesc prietenilor mei. Le mulțumesc că există acolo, undeva. Și că-și amintesc de mine de fiecare dată când au nevoie de ajutor cu o temă. Că mă sună imediat când au o problemă, știind că eu sunt umărul care e mereu acolo. Că mă strâng în brațe și-mi zâmbesc de fiecare dată când vor să-mi povestească problemele lor și așteaptă un sfat de la mine, mai mult sau mai puțin competent. Le mulțumesc că-mi spun mereu ce-i doare, ce-i macină, de ce sunt triști. Că-și fac mereu timp, în programul lor aglomerat, să vină și să plângă pe umărul meu. Le mulțumesc că nu vorbesc cu mine decât dacă par veselă sau am ceva de oferit. Că-mi ignoră telefoanele și mesajele când am vreo problemă, de orice ordin. Le apreciez creativitatea în ceea ce privește scuzele, sunt incredibil de iscusiți, mereu găsesc motive să nu-mi vorbească până nu au nevoie de mine din nou. Apreciez mai ales faptul că nu-și pot rupe două minute de viață ca să stea de vorbă cu mine pe o temă care pentru mine, în momentul ăla, reprezintă centrul Universului. Sunteți niște oameni minunați. De fapt, sunteți atât de minunați, încât vă doresc să aveți parte de oameni la fel ca voi. Categoric, prietenia mea e de prisos. Vă invit, așadar, să vă găsiți alți prieteni și alți umeri, alte pachete cu șervețele pentru depresie, alt creier cu sfaturi și păreri. Iar dacă nu vă mai caut eu.... Nu vă mai obosiți să mă căutați.

Acum, părerile or să fie împărțite. Or să fie oameni care or să se simtă vizați, direct sau indirect. Care or să mă întrebe "Despre mine e vorba?" și or să mă copleșească cu amintiri ale momentelor în care mi-au fost alături. Și ce e mai trist, e că, în general, oamenii care se simt la astfel de mesaje, sunt oamenii care au fost mereu acolo pentru mine, care mi-au dat sfaturi, care m-au pupat sau m-au tras de urechi. Oameni pe care știu că mă pot baza. Pe de altă parte, or să fie și oameni cărora postul ăsta o să le treacă prin fața retinei și atât. Asta, bineînțeles, dacă au ajuns până la sfârșit. Oameni care or să ridice nepăsători din umeri și or să mă sune din nou, să se plângă. Iar eu o să le răspund, o să-i ascult, o să le dau sfaturi-ca de obicei.

O să vă rog să nu vă obosiți să mă întrebați despre cine e vorba. Sau, și mai rău, dacă e vorba despre voi. E vorba despre toată lumea și despre nimeni, în acelaș timp.

Despre familii

Știu că ar fi trebuit să revin cu rezultatul final al sondajului, dar ce căcat, îl vedeți și voi, e chiar în dreapta paginii. Le mulțumesc celor care au votat, în special celor care "au vrut doar să voteze" și mi-au făcut ziua mai bună. E clar, numele rămâne tot ăla. Iar eu sunt dezamăgită că nu v-a plăcut. *fake cry* Adevărul e că m-a durut în cur. Și că mă strofoc zilnic să-mi scriu o pagină de roman pe care, până la urmă, deocamdată îl văd doar eu. Iar dorința mea de a interacționa cu alții a fost zero. Deci, da. Sunt mai sociopată și mai javră decât de obicei, chiar dacă nu vă puteți imagina așa ceva.

Vorbind cu Thouma despre familiile noastre, mi-am amintit niște episoade memorabile în legătură cu dulcea mea bunică. Cum se comportă familiile normale: vaaai, vine cineva pe la tine, cât de frumos, hai să-l îndopăm și să-l ținem cât mai mult! Cum se comportă familia mea...

Aducerea acasă a unei prietene

Situație concretă. Clasa a 9-a. Prietenă venit în vizită. Dulcea mea bunică venind după câteva ore: "Maria, dar tu când pleci?" "Aaa, mai târziu, vine tata să mă ia!" Bine. Închide ușa și pleacă. O jumătate de oră mai târziu: "Maria, dar se face târziu... Nu te duci acasă?" "Nu, nu, vine tata." Din nou. "Maria, s-a înserat, nu mai pleci?" "Nu, vine tata să mă ia, oricum nu știu să mă întorc singură!" În cele din urmă, Maria a plecat. Iar eu am simțit că o să crăp de rușine. Evident, n-am mai chemat pe nimeni la mine decât în caz de extremă urgență.

Aducerea acasă a unui iubit

Tot prin aceeași perioadă, bănuiesc, dacă nu printr-a 10-a, când eu eram bolvană și cu mucii curgând, iubitul de pe atunci a venit la mine să mă înveselească, în ciuda stării deplorabile în care eram. După o oră și jumătate de încercat și eșuat să ne uităm la film [nu pot să fiu atentă la un film mai mult de zece minute. Nu pot. Mereu îmi vine să râd când îmi amintesc de câte ori am încerat să văd "Man Of La Mancha". Cred că după vreo 6 încercări, am ajuns la sfârșit, dar nu-mi amintesc cum se termină...], vine scumpa-mi bunică. Cioc-cioc. Intră. "Auzi, da' băiatul ăsta nu mai pleacă acasă?" Iese. Nu, nu pot să descriu cum m-am simțit. Reacția lui: "Mi se pare mie sau...tocmai m-a dat afară?" Răspunsul meu: "Cred că...da...."

Și după aceste două povestioare, mă amuz copios când ai mei au impresia că o să mai aduc pe cineva acasă. Vreodată. Să zică merci dacă primesc invitație la nuntă și-l cunosc atunci...