Despre familii

Știu că ar fi trebuit să revin cu rezultatul final al sondajului, dar ce căcat, îl vedeți și voi, e chiar în dreapta paginii. Le mulțumesc celor care au votat, în special celor care "au vrut doar să voteze" și mi-au făcut ziua mai bună. E clar, numele rămâne tot ăla. Iar eu sunt dezamăgită că nu v-a plăcut. *fake cry* Adevărul e că m-a durut în cur. Și că mă strofoc zilnic să-mi scriu o pagină de roman pe care, până la urmă, deocamdată îl văd doar eu. Iar dorința mea de a interacționa cu alții a fost zero. Deci, da. Sunt mai sociopată și mai javră decât de obicei, chiar dacă nu vă puteți imagina așa ceva.

Vorbind cu Thouma despre familiile noastre, mi-am amintit niște episoade memorabile în legătură cu dulcea mea bunică. Cum se comportă familiile normale: vaaai, vine cineva pe la tine, cât de frumos, hai să-l îndopăm și să-l ținem cât mai mult! Cum se comportă familia mea...

Aducerea acasă a unei prietene

Situație concretă. Clasa a 9-a. Prietenă venit în vizită. Dulcea mea bunică venind după câteva ore: "Maria, dar tu când pleci?" "Aaa, mai târziu, vine tata să mă ia!" Bine. Închide ușa și pleacă. O jumătate de oră mai târziu: "Maria, dar se face târziu... Nu te duci acasă?" "Nu, nu, vine tata." Din nou. "Maria, s-a înserat, nu mai pleci?" "Nu, vine tata să mă ia, oricum nu știu să mă întorc singură!" În cele din urmă, Maria a plecat. Iar eu am simțit că o să crăp de rușine. Evident, n-am mai chemat pe nimeni la mine decât în caz de extremă urgență.

Aducerea acasă a unui iubit

Tot prin aceeași perioadă, bănuiesc, dacă nu printr-a 10-a, când eu eram bolvană și cu mucii curgând, iubitul de pe atunci a venit la mine să mă înveselească, în ciuda stării deplorabile în care eram. După o oră și jumătate de încercat și eșuat să ne uităm la film [nu pot să fiu atentă la un film mai mult de zece minute. Nu pot. Mereu îmi vine să râd când îmi amintesc de câte ori am încerat să văd "Man Of La Mancha". Cred că după vreo 6 încercări, am ajuns la sfârșit, dar nu-mi amintesc cum se termină...], vine scumpa-mi bunică. Cioc-cioc. Intră. "Auzi, da' băiatul ăsta nu mai pleacă acasă?" Iese. Nu, nu pot să descriu cum m-am simțit. Reacția lui: "Mi se pare mie sau...tocmai m-a dat afară?" Răspunsul meu: "Cred că...da...."

Și după aceste două povestioare, mă amuz copios când ai mei au impresia că o să mai aduc pe cineva acasă. Vreodată. Să zică merci dacă primesc invitație la nuntă și-l cunosc atunci...