Colivia
Din phoenix-ul iubirii noastre
Au rămas doar o pană şi o
Mână de cenuşă gri.
Aştept de ani lângă urnă
Reînvierea Marii Păsări,
Dar pana se usucă zadarnic,
Iar cenuşa putrezeşte în
Miros de trandafiri albi.
Recunosc încă culorile vii
Şi aprinse în pulberea
Cenuşii. Le reconstruiesc în
Memorie ca pe un jigsaw-puzzle
Şi-mi înlănţuiesc încheieturile
De fiecare piesă.
Simt încă curentul bătăii
Aripilor-Curcubeu pe pielea
Mea pergamentoasă.
Au trecut ani, dar Phoenix-ul
Mereu renaşte.
Aştept.
Egypt
De ce taci, Sphynxule,
Ecou al vorbelor mele?
Speram ca trupul meu
Dezgolit să fie răspunsul
Enigmelor tale. Ce merge
Dimineaţa în patru picioare,
La prânz în două şi
Seara în trei? Umbra
Umbrelor noastre unite,
Îmbrăţişaţi precum blocurile
De piatră ale piramidelor,
Identificându-ne cu covorul
Nisipului.
Pe când soarele apune peste
Templul lui Luxor, eu mă
Găsesc încă în faţa ta,
Sorbindu-ţi fiecare cuvânt
Al tăcerii tale enigmatice.
O viaţă
Ia-ţi, dragă, iubirea şi pleacă.
Oricum nu mai am nevoie de ea.
A trecut timpul când îmi doream
Cu disperare pe cineva alături de
Mine. Au trecut zilele în care-mi
Păsa şi mă străduiam să fac totul
Bine. Ştiam că primăvara e epidemie
De astenie, nu de despărţiri...
Dar tu eşti excepţia care confirmă
Regula, ca de fiecare dată. Tu eşti
Trandafirul dintre spini, sau invers,
Cine naiba mai ştie pe ce lume
Trăim, dacă tu pleci aşa, şi mă laşi
Nelămurită?
Pleacă, iubite. Nu te mai vreau.
Iubirea-ţi n-am vrut-o niciodată.
Mă doare nu s-o zic, ci s-o gândesc.
Dintr-o prostie. Tu nu simţi nimic,
De ce să fiu eu cea care se gândeşte
La ce-ar fi trebuit să fie?
M-am săturat să-ţi zic, sunt serioasă,
„N-am vrut să fie aşa”. De ce mă mai
Chinui, când ţie nu-ţi pasă şi eu te văd
Altcineva? Doi străini, asta suntem, deşi
În urmă cu puţin ne juram că n-am fi
Ajuns vreodată aşa ceva. Ne vedeam
Îmbătrânind împreună, braţ la braţ
Prin parcuri, îmbrăţişaţi pe-o canapea.
Şi ne gândeam cum va să fie, cum o
Să plângem la mormânt... Fără să ştim
Că dintr-o viaţă ne-a rămas doar un
An fără început.
Nervi de
primăvară*
O nouă primăvară de visuri şi păreri,
Cu amintiri
prelungi şi nefolositoare.
Şi îţi răsună
corbii în plete şi în păr
Pe timpul
dulcilor iubiri amăgitoare.
Un moment la fel
de neprielnic să-ncepi
Orice iubire
nemuritoate, căci va să-şi
Afle sfârşitul în
primăvara următoare.
Ea nu e cât vrea
ea să fie, ci este cât
Vrei tu. Nimeni
nu-ţi poate pune piedici
În calea a ce ai
început. Dar va să se sfârşească,
Dragă, mult mai curând decât ai crede-
Luând cu ea în
vara cea întunecată
Eternele voastre
iubiri şi regrete.
Ne jucăm
Uite! Vino mai
aproape şi uită-te!
Vezi ce văd şi
eu? Vezi cum mor?
Vezi? Haide,
uită-te mai bine!
Oricum nu se mai
poate întâmpla nimic!
Ce-a fost mai rău
a fost deja,
De ce te temi? De
mine?
Am făcut eu ceva
rău? Din nou?
Da... Uitasem.
Te-am omorât ieri.
A patra oară
parcă-i, nu?
Ah, dar cine le
mai ţine evidenţa?
Ne răzbunăm unul
pe altul într-un
Joc sângeros şi
scârbos şi greţos.
Şi toate astea,
fără niciun scop.
Nu ajungem
nicăieri, asta ne e clar.
Şi atunci? De ce
mai jucăm?
Nu se ştie.
Jocul nostru e
exact invers:
Cu cât stai mai
mult în el,
Cu atât eşti mai
laş şi mai incapabil
Să treci peste.
Noi? Heh...
Noi suntem
experţi. Am jucat
De-atâtea ori, şi
de-atât de mult timp,
Încât ştim
regulile pe derost.
Ar trebui să iau
un premiu. Eu am
Inventat jocul
ăsta. Jocul mizeriei umane,
Jocul decăderii
morale şi psihice.
Da,da... Al meu
e... De ce? Pentru
Că eu am reuşit
să ne aduc în starea asta.
Da, ştiu, e
incredibil câte pot să fac...
Şi fără să mă
străduiesc, încă!
Ba, mai mult! Şi
fără să gândesc!
Tu crezi.
Eu cred, tu
crezi.
Eu cred. Tu în ce
crezi?
Eu cred în tine
şi în noi. În mine?
În mine am
renunţat de mult să
O mai fac. De ce?
Pentru că n-are rost.
Lasă, crede tu şi
pentru mine.
Arată-mi că am un
sens în viaţă,
Fă-mă să-l cred!
Şi eu...
Eu o să-ţi rămân
veşnic îndatorată.
Acum? Acum, ce
pot să dau?
Nimic. Nimic mai
mult. Poate
Doar iertarea.
Către mine, evident.
Nu e ca şi cum,
în toată chestia asta,
Tu ai fi făcut
ceva greşit.
Până şi faptul că
mă aşteptam să...
Nu ştiu. Nu atât
să mă susţii,
Cât să îmi fii
aproape. Atunci când
Mi-e mai greu.
Cum ai făcut întotdeauna.
Vezi? Cu asta am
mai inventat un joc!
Cine în cine are
încredere.
Cine iubeşte pe
cine.
Cine minte pe
cine.
Nu, de minţit nu
mă minţi.
Nici măcat atunci
când promiţi
Că e ultima dată
când mor.
Ar fi fost vina
mea să te cred.
Ne jucăm de-a
v-aţi ascunselea.
Cine se ascunde
după cine.
Cine găseşte
primul pe cine.
Ne jucăm de-a
războiul.
Cine se ceartă
mai mult cu cine.
Ne jucam de-a
pistolul cu vorbe.
Cine omoară mai
mult pe cine.
E lege
În seara asta te-am văzut ultima oară.
Ne-am unit
privirile într-un păcat,
Într-o dorinţă pe
care n-ai s-o afli
Niciodată, ne-am
jurat credinţă până
Când n-o să ne
mai întâlnim.
În seara asta
v-am vazut ultima oară.
N-o să vă mai întâlnesc,
şi nu-mi
Pare rău.
Sufletele voastre de cupru
Au coclit de
mult, în contact cu amintirile
Mele. Nu v-am iubit niciodată.
Nu am apucat să ţin
la voi.
Singurul lucru
care ne-a unit, de când
Ne ştim, a fost o
pasiune comună: respiratul.
Când o să respir,
de acum, mă voi gândi
La voi.
Dorindu-mi cu ardoare ca voi
Să n-o mai faceţi.
Sunt rea?
Sunt rea. Sunt o jivină.
Dar ce tot mint? Şi, mai ales-pe cine?
Pe oamenii ce
cred că-n a lor viaţă
Iubirea n-au
cunoscut-o? Nu. Pe voi.
Şi, mai ales, pe
mine. Mi-e greu să
Recunosc că v-am
iubit mereu, aşa
Cum mi-e greu să
vă întorc din drum, acum.
Şi prea târziu,
de-ar fi, ce mai contează?
Voi avea grijă,
de acum, să mă feresc.
O viaţă nu e
viaţă-ntreagă dacă n-am apucat
Pe toţi să vă
iubesc. Pe toţi cei de care acum
Mă feresc şi-mi
întorc ruşinat privirile pe stradă.
Pe toţi cei
ce-aţi însemnat ceva în a mea minte, odată.
Cina cea de taină
Vreau să mor odată cu tine
Şi să mă învii a treia zi,
După scripturi.
Dar eu nu sunt Iisus, aşa
Cum tu nu eşti Maria Magdalena
Şi totul se pierde în cina noastră cea de taină
În care plângem unii peste alţii
În timp ce Da Vinci ne pictează cu neruşinare.
S-a dus dracului tot.
Fresca iubirii noastre s-a scofâlcit,
Vopseaua s-a uscat,
Iar pentru căcatul ăsta, numai Da Vinci e vinovat.
A vrut să ne scrie un cod,
Unul pe care să-l ştim doar noi,
Să ne uităm unul la altul şi să ne spunem
„Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu care se frânge
pentru voi”
În timp ce Iuda se ridică discret,
Şi pleacă să ne vândă pentru 22 de arginţi jumate,
Pentru că şi-au luat partea de 25% pâna şi din
Preţul morţii noastre.
Pentru că asta merităm,
O moarte păgână,
Mână în mână,
Ştreang în ştreang,
Cu Lazăr care să stea lânga noi şi să întrebe:
„Unde eşti tu, Ţepes, Doamne ?! “
Şi eu să-i doresc o moarte blândă,
Pentru că acum nu mai are cine să-l salveze.
Bietul Lazăr, de iubire a început să delireze
Aşa cum Iuda, când a văzut banii, a început să
saliveze.
Si mă doare-n ştreang,
Pentru că numai pe el îl mai am,
În timp ce mă uit cum Satan işi scrie Evanghelia cea
dreaptă,
Care va fi de lume uitată şi ignorată,
La fel cum Codex Gigas e admirată şi blamată.
Bed-time story
I am not Shakespeare, but if I were,
I’d tell you that you are the sun of my life.
I ain’t no King nor queen, and yet, love
Is my kingdom. For I have loved a thousand times
And lived a thousand lives, none as bright
As the feelings I now feel deep in my heart.
Were I to claim I loved you, such thing
Cannot be done. For words are never right
For a feeling that’s so wrong. Were I to say
I would be lost without you, I’d shamelessly
Lie, for I know not how it is like to be without you.
Oh, how I wish I were a poet, how I wish my thoughts
Were deep! I could have saved a hundred minutes
Saying just one right word. Oh, how I wish I were
A painter, shading off the ochre canvas! I could
Have saved a thousand words, painting just one form.
All that I now wish, my darling, is to dip in your deep thougts
And see the lucky young lady that you are dreaming of.
*Titlul unei poezii de George Bacovia. Acest titlu, cât şi primul vers, aparţinând poeziei lui G. Bacovia, era una din cerinţele concursului pentru care am scris poezia.
