Atemporal

Colivia

Din phoenix-ul iubirii noastre

Au rămas doar o pană şi o

Mână de cenuşă gri.

Aştept de ani lângă urnă

Reînvierea Marii Păsări,

Dar pana se usucă zadarnic,

Iar cenuşa putrezeşte în

Miros de trandafiri albi.

Recunosc încă culorile vii

Şi aprinse în pulberea

Cenuşii. Le reconstruiesc în

Memorie ca pe un jigsaw-puzzle

Şi-mi înlănţuiesc încheieturile

De fiecare piesă.

Simt încă curentul bătăii

Aripilor-Curcubeu pe pielea

Mea pergamentoasă.

Au trecut ani, dar Phoenix-ul

Mereu renaşte.

Aştept.

 

Egypt

De ce taci, Sphynxule,

Ecou al vorbelor mele?

Speram ca trupul meu

Dezgolit să fie răspunsul

Enigmelor tale. Ce merge

Dimineaţa în patru picioare,

La prânz în două şi

Seara în trei? Umbra

Umbrelor noastre unite,

Îmbrăţişaţi precum blocurile

De piatră ale piramidelor,

Identificându-ne cu covorul

Nisipului.

Pe când soarele apune peste

Templul lui Luxor, eu mă

Găsesc încă în faţa ta,

Sorbindu-ţi fiecare cuvânt

Al tăcerii tale enigmatice.

O viaţă

Ia-ţi, dragă, iubirea şi pleacă.

Oricum nu mai am nevoie de ea.

A trecut timpul când îmi doream

Cu disperare pe cineva alături de

Mine. Au trecut zilele în care-mi

Păsa şi mă străduiam să fac totul

Bine. Ştiam că primăvara e epidemie

De astenie, nu de despărţiri...

Dar tu eşti excepţia care confirmă

Regula, ca de fiecare dată. Tu eşti

Trandafirul dintre spini, sau invers,

Cine naiba mai ştie pe ce lume

Trăim, dacă tu pleci aşa, şi mă laşi

Nelămurită?

Pleacă, iubite. Nu te mai vreau.

Iubirea-ţi n-am vrut-o niciodată.

Mă doare nu s-o zic, ci s-o gândesc.

Dintr-o prostie. Tu nu simţi nimic,

De ce să fiu eu cea care se gândeşte

La ce-ar fi trebuit să fie?

M-am săturat să-ţi zic, sunt serioasă,

„N-am vrut să fie aşa”. De ce mă mai

Chinui, când ţie nu-ţi pasă şi eu te văd

Altcineva? Doi străini, asta suntem, deşi

În urmă cu puţin ne juram că n-am fi

Ajuns vreodată aşa ceva. Ne vedeam

Îmbătrânind împreună, braţ la braţ

Prin parcuri, îmbrăţişaţi pe-o canapea.

Şi ne gândeam cum va să fie, cum o

Să plângem la mormânt... Fără să ştim

Că dintr-o viaţă ne-a rămas doar un

An fără început.

Nervi de primăvară*

O nouă primăvară de visuri şi păreri,

Cu amintiri prelungi şi nefolositoare.

Şi îţi răsună corbii în plete şi în păr

Pe timpul dulcilor iubiri amăgitoare.

Un moment la fel de neprielnic să-ncepi

Orice iubire nemuritoate, căci va să-şi

Afle sfârşitul în primăvara următoare.

Ea nu e cât vrea ea să fie, ci este cât

Vrei tu. Nimeni nu-ţi poate pune piedici

În calea a ce ai început. Dar va să se sfârşească,

Dragă, mult mai curând decât ai crede-            

Luând cu ea în vara cea întunecată

Eternele voastre iubiri şi regrete.

Ne jucăm

Uite! Vino mai aproape şi uită-te!

Vezi ce văd şi eu? Vezi cum mor?

Vezi? Haide, uită-te mai bine!

Oricum nu se mai poate întâmpla nimic!

Ce-a fost mai rău a fost deja,

De ce te temi? De mine?

Am făcut eu ceva rău? Din nou?

Da... Uitasem. Te-am omorât ieri.

A patra oară parcă-i, nu?

Ah, dar cine le mai ţine evidenţa?

Ne răzbunăm unul pe altul într-un

Joc sângeros şi scârbos şi greţos.

Şi toate astea, fără niciun scop.

Nu ajungem nicăieri, asta ne e clar.

Şi atunci? De ce mai jucăm?

Nu se ştie.

Jocul nostru e exact invers:

Cu cât stai mai mult în el,

Cu atât eşti mai laş şi mai incapabil

Să treci peste. Noi? Heh...

Noi suntem experţi. Am jucat

De-atâtea ori, şi de-atât de mult timp,

Încât ştim regulile pe derost.

Ar trebui să iau un premiu. Eu am

Inventat jocul ăsta. Jocul mizeriei umane,

Jocul decăderii morale şi psihice.

Da,da... Al meu e... De ce? Pentru

Că eu am reuşit să ne aduc în starea asta.

Da, ştiu, e incredibil câte pot să fac...

Şi fără să mă străduiesc, încă!

Ba, mai mult! Şi fără să gândesc!

Tu crezi.

Eu cred, tu crezi.

Eu cred. Tu în ce crezi?

Eu cred în tine şi în noi. În mine?

În mine am renunţat de mult să

O mai fac. De ce? Pentru că n-are rost.

Lasă, crede tu şi pentru mine.

Arată-mi că am un sens în viaţă,

Fă-mă să-l cred! Şi eu...

Eu o să-ţi rămân veşnic îndatorată.

Acum? Acum, ce pot să dau?

Nimic. Nimic mai mult. Poate

Doar iertarea. Către mine, evident.

Nu e ca şi cum, în toată chestia asta,

Tu ai fi făcut ceva greşit.

Până şi faptul că mă aşteptam să...

Nu ştiu. Nu atât să mă susţii,

Cât să îmi fii aproape. Atunci când

Mi-e mai greu. Cum ai făcut întotdeauna.

Vezi? Cu asta am mai inventat un joc!

Cine în cine are încredere.

Cine iubeşte pe cine.

Cine minte pe cine.

Nu, de minţit nu mă minţi.

Nici măcat atunci când promiţi

Că e ultima dată când mor.

Ar fi fost vina mea să te cred.

Ne jucăm de-a v-aţi ascunselea.

Cine se ascunde după cine.

Cine găseşte primul pe cine.

Ne jucăm de-a războiul.

Cine se ceartă mai mult cu cine.

Ne jucam de-a pistolul cu vorbe.

Cine omoară mai mult pe cine.

 

E lege

În seara asta te-am văzut ultima oară.

Ne-am unit privirile într-un păcat,

Într-o dorinţă pe care n-ai s-o afli

Niciodată, ne-am jurat credinţă până

Când n-o să ne mai întâlnim.

În seara asta v-am vazut ultima oară.

N-o să vă mai întâlnesc, şi nu-mi

Pare rău. Sufletele voastre de cupru

Au coclit de mult, în contact cu amintirile

Mele. Nu v-am iubit niciodată.

Nu am apucat să ţin la voi.

Singurul lucru care ne-a unit, de când

Ne ştim, a fost o pasiune comună: respiratul.

Când o să respir, de acum, mă voi gândi

La voi. Dorindu-mi cu ardoare ca voi

Să n-o mai faceţi. Sunt rea?

Sunt rea. Sunt o jivină.

Dar ce tot mint? Şi, mai ales-pe cine?

Pe oamenii ce cred că-n a lor viaţă

Iubirea n-au cunoscut-o? Nu. Pe voi.

Şi, mai ales, pe mine. Mi-e greu să

Recunosc că v-am iubit mereu, aşa

Cum mi-e greu să vă întorc din drum, acum.

Şi prea târziu, de-ar fi, ce mai contează?

Voi avea grijă, de acum, să mă feresc.

O viaţă nu e viaţă-ntreagă dacă n-am apucat

Pe toţi să vă iubesc. Pe toţi cei de care acum

Mă feresc şi-mi întorc ruşinat privirile pe stradă.

Pe toţi cei ce-aţi însemnat ceva în a mea minte, odată.

Cina cea de taină

Vreau să mor odată cu tine

Şi să mă învii a treia zi,

După scripturi.

Dar eu nu sunt Iisus, aşa

Cum tu nu eşti Maria Magdalena

Şi totul se pierde în cina noastră cea de taină

În care plângem unii peste alţii

În timp ce Da Vinci ne pictează cu neruşinare.

S-a dus dracului tot.

Fresca iubirii noastre s-a scofâlcit,

Vopseaua s-a uscat,

Iar pentru căcatul ăsta, numai Da Vinci e vinovat.

A vrut să ne scrie un cod,

Unul pe care să-l ştim doar noi,

Să ne uităm unul la altul şi să ne spunem

„Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu care se frânge pentru voi”

În timp ce Iuda se ridică discret,

Şi pleacă să ne vândă pentru 22 de arginţi jumate,

Pentru că şi-au luat partea de 25% pâna şi din

Preţul morţii noastre.

Pentru că asta merităm,

O moarte păgână,

Mână în mână,

Ştreang în ştreang,

Cu Lazăr care să stea lânga noi şi să întrebe:

„Unde eşti tu, Ţepes, Doamne ?! “

Şi eu să-i doresc o moarte blândă,

Pentru că acum nu mai are cine să-l salveze.

Bietul Lazăr, de iubire a început să delireze

Aşa cum Iuda, când a văzut banii, a început să saliveze.

Si mă doare-n ştreang,

Pentru că numai pe el îl mai am,

În timp ce mă uit cum Satan işi scrie Evanghelia cea dreaptă,

Care va fi de lume uitată şi ignorată,

La fel cum Codex Gigas e admirată şi blamată.

Bed-time story

I am not Shakespeare, but if I were,

I’d tell you that you are the sun of my life.

I ain’t no King nor queen, and yet, love

Is my kingdom. For I have loved a thousand times

And lived a thousand lives, none as bright

As the feelings I now feel deep in my heart.

Were I to claim I loved you, such thing

Cannot be done. For words are never right

For a feeling that’s so wrong. Were I to say

I would be lost without you, I’d shamelessly

Lie, for I know not how it is like to be without you.

Oh, how I wish I were a poet, how I wish my thoughts

Were deep! I could have saved a hundred minutes

Saying just one right word. Oh, how I wish I were

A painter, shading off the ochre canvas! I could

Have saved a thousand words, painting just one form.

All that I now wish, my darling, is to dip in your deep thougts

And see the lucky young lady that you are dreaming of.

 *Titlul unei poezii de George Bacovia. Acest titlu, cât şi primul vers, aparţinând poeziei lui G. Bacovia, era una din cerinţele concursului pentru care am scris poezia.