Proiect 10 Cărți: Elevul Dima dintr-a șaptea

Încep proiectul cu una din cărțile cele mai dragi mie, "Elevul Dima dintr-a șaptea", a lui Mihail Drumeș. Dacă ați citit-o, probabil ARPET vă spune ceva, eventual vă aduce un zâmbet, dacă nu, ar trebui. Vreau să menționez de acum că am avut, până de curând, oroare de autorii români. Da, eram tâmpită. Este în exclusivitate vina sistemului de învățământ, care ne obligă să studiem cele mai îngrozitoare cărți scrise vreodată și care ne formează o impresie greșită despre autorii autohtoni.

Prima dată am citit-o undeva în generală, a doua oară, în clasa a IX-a, intenționez să o recitesc cât de curând.

Un rezumat găsiți oriunde, așa că n-o să-mi bat capul prea mult cu asta. O carte despre tineri visători și luptători, care sunt convinși că pot cuceri lumea și o pot schimba cu părerile lor.  Astfel, ei înființează A.R.P.E.T. [Asociația Română Pentru Expediția Transoceanică], care numără din ce în ce mai mulți membri, mobilizează elevii liceului și reușesc să-i facă să ia note din ce în ce mai bune [în A.R.P.E.T. nu erau primiți corigenții sau repetenții, nimeni nu-și dorește să înființeze o țară cu proști, până la urmă]. Se visează bravi coloniști, în luptă cu amazoanele pe care le vor învinge și le vor lua de soții. Grigore Dima, personajul principal, e îndrăgostit de Charlotte, fiica gazdei sale. Probabil asta e partea care m-a impresionat cel mai tare, dragostea adolescentină și sinceră dintre Grig și Lotte, care plănuiesc, într-un final, să moară împreună, dorindu-și chiar un mormânt comun.

MINI-SPOILER ALERT!

Cei doi nu au reușit să-și ducă planul de sinucidere până la capăt, fiind salvați. Ulterior, lui Grig i s-a spus că Charlotte a murit, ca dragostea pentru ea să nu fie o piedică în calea vieții pe care el ar fi trebuit s-o urmeze. După 12 ani, întors de la studii, Grig o reîntâlnește pe Lotte, acum mamă a doi copii. Cei doi plănuiesc să-și lase familiile nou întemeiate și să fugă împreună. Reușita sau eșecul lor în legătură cu acest plan...o găsiți în carte. :)

Ce m-a impresionat: discrepanța dintre ce fusese A.R.P.ET., prieteniile lor, iubirea pentru cântăreața de operă și Lotte și ce însemnau toate acestea pentru un Grigore Dima matur, un bărbat cu capul pe umeri. O carte deosebit de veselă și deosebit de tristă, care nu are cum să nu trezească sentimente dintre cele mai complexe, o recomand cu căldură. Echilibrul dintre aventură și dragoste este perfect, atmosfera tinerească este redată în cele mai intime detalii, identificarea cu unul din personaje se face foarte ușor.

Mi-ar plăcea să treceți pe aici și să-mi lăsați câteva impresii despre carte, după ce-o citiți. Spor la lectură!

Antidepresiv

O să încep proiectul cu cărțile când o să am timp și chef. Deocamdată, nu am de nici unele, doar multe teme, mulți nervi, o depresie cu grețuri și oboseală și multe altele pe cap.

Revenind. Cum să ieși din depresie. Simplu. Nu ieși. Evident.

Dacă sunteți ca personajul lui Martin Page, din "M-am hotărât să devin prost!" [îmi place mult mai mult titlul original, "Comment je suis devenu stupide"] și suferiți de depresie de când v-ați născut, bine. Bine-ați venit în club.

Da, azi scriu cu paragrafe multe, fără vreo legătură vizibilă între ele. Dorința de a scrie a fost mai mare decât oboseala, dar cea din urmă își spune cuvântul și nu mă lasă să scriu cum trebuie. Revenind. A doua oară. Dacă sunteți deprimați, triști, nefericiți, probabil vă simțiți neiubiți și inutili. Da, probabil sunteți. Doar dacă nu sunteți eu, caz în care sunteți doar isterici.

Cum se tratează depresia: nu se tratează. Poți să te îndopi cu pastile ca să ajungi în stadiu legumifer. Asta n-o să trateze depresia, dar o să te facă să uiți că o ai. Poți să iei droguri, care ar fi mai eficiente pentru că: a) te fac fericit pe moment [dacă iei ce trebuie] și b) mori. Și dacă mori, nu mai poți fi deprimat. Simplu și eficient. Poți să ieși în parc la alergat, cum tot intenționez eu de ceva vreme. După care realizez că mă culc la 1-2 și mă trezesc la 5:30 [5:00, dacă am teme] și că ultimul lucru pe  care vreau să-l fac e să dau din fund prin parc. Poți să-ți iei un animăluț și să fiți singuri și triști și deprimați împreună. Poți să mănânci ciocolată până intri în comă hiperglicemică. Poți să bei ceai până te piși Earl Grey. Poți să bei alcool [cum fac eu, dar nu ca să tratez depresia. Nu caut să tratez nimic, de fapt, nici să mă îmbăt, sunt unul dintre puținii oameni care beau pentru gust], care o să te deprime mult mai tare. Poți să citești, iar după 17 pagini și arunci cartea de perete și să începi să plângi isteric. Poți să ieși în oraș cu prietenii [dacă ai] și să le strici și lor cheful. Poți să-ți achiziționezi un iubițel sau o iubițică și să îl/o superi cu depresia ta [de care oricum îl/o va durea fix în mijlocul mijlociu al curulețului]. Poți să citești glume pe net până realizezi ce viață tristă ai. Poți să te joci cu zilele, ca să uiți de realitate. Poți să dansezi, să cânți, să pictezi, să joci teatru-pe scurt, să-i oripilezi pe cei din jur cu ieșirile tale excentrice și pseudo-artistice.

Sau poți să dormi. Să bagi cornu' în pernă și să-l lași acolo cu zilele, cu chinuitoare intervale de stat treaz și gândit cât de mic și trist ești tu.

Sau poți să faci ca mine. Să muncești. Să muncești până pici la 'enșpe mii de chestii în același timp, să dormi câte două ore, să nu mănânci, să nu vezi decât muncă înaintea ochilor. Asta funcționează sigur, chiar dacă vă termină psihic și fizic [mai ales], e un antidepresiv perfect.

Sau, din nou, poți să iei pastile. Xanax, Valium etc. etc.

După ce o să încercați toate astea și nimic n-o să funcționeze [credeți-mă, copchilași, nu vă ține să munciți ca animalu', cum fac eu], vă întoarceți pe blogul meu, mai citiți, mai criticați și vă dați seama că sunt singurul lucru din viața voastră care vă face zilele mai frumoase. După care îmi trageți în gând o înjurătură și mergeți să vă uitați la poze cu pisici.

Proiect: 10 Cărți

Azi m-am hotărât că e timpul să mai produc și altceva în afară de gunoi și CO2. Așa încât am decis să încep un mic proiecțel personal, care va consta în mini-review-uri a 10 cărți care mi-au influențat cumva viața sau gândirea, sau care, pur și simplu, m-au încântat într-un anume fel. O să încerc să postez despre câte o carte pe săptămână, suficient de puțin cât să nu vă plictisiți și suficient de mult cât să înțelegeți de ce am ales-o. Asta pentru că am fost întrebată de multe ori ce cărți citesc și ce cărți recomand. Prima postare va fi cândva săptămâna asta [când o să am timp]. Ca de obicei, mă iubesc, vă iubesc, puneți mâna pe carte, că nu arde.

Despre frici și alți demoni

Toată lumea se teme de ceva, indiferent că e o persoană, un lucru, o divinitate sau orice altceva. Unii aleg să-și înfrunte temerile, în timp ce alții se ascund sub pătură și plâng până când trece furtuna. Am citit undeva că ar trebui să faci un lucru de care îți e teamă în fiecare zi. Nu știu în ce procent sunt de acord cu asta, și nici nu mă preocupă în momentul de față. Eu nu sunt persoana care-și înfruntă temerile și le strigă în față, dar nici cea care plânge sub pătură. Eu sunt persoana care stă sub pătură și scoate capul, din când în când, în speranța că o să ia măsuri. Primul pas l-am făcut. De fapt, îl fac chiar acum, mai mult sau mai puțin conștient. [Nu știu cât de tembel să fii să simți un gol în stomac, amețeli, palpitații și să nu-ți dai seama că ți-e teamă.] De ceva vreme, am o nouă temere. Nu știu exact de unde sau din ce s-a născut, dar știu că există. Nu știu, însă, dacă vreau să scap de ea. Pentru cine mă știe de mai mult timp sau a avut curiozitatea să-și arunce un ochi pe banner-ul din dreapta: știți că scriam. Se vede, de fapt, și în postări, care au scăzut considerabil. La început am dat vina pe lene și lipsa de timp, apoi peste sindromul paginii albe. Acum îmi dau seama că îmi este, pur și simplu, frică să scriu. Nu de scris în sine, nici de ce simt în timp ce scriu, nici de amintirile extrem de dureroase pe care le invoc pentru "Whiskey sub umbra patului" [e singura la care mai lucrez momentan]. Mi-e frică de eșec. Mi-e frică de faptul că o să scriu o frază, iar ea nu o să fie perfectă. Că n-o să pot să redau exact ce am de zis. Că scriu prea pompos sau prea simplu. Că nu e bine. Că o să am critici negative și pozitive, dar eu, înăuntrul meu, voi ști că nu e bine. Da, sufăr de un perfecționism cretin. În ultimele trei zile, am simțit de mai multe ori impulsul să scriu. Luni, în tren, îmi doream să fi avut carnețelul și stiloul cu mine. Mai târziu, în timp ce-l citeam pe Steve [Stephen King], am simțit nevoia să mă ridic, să dărâm totul în jur și să scriu până leșin pe tastatură. Azi, citind din aceeași carte, mi-am dat seama cât de frică îmi e să încerc să scriu iar. Acum vreo două ore, în timp ce mă luptam cu pașii de salsa, am simțit din nou dorința de a scrie. Și iată-mă aici, în fața unui monitor, ascultând melodii romantice [ajută la inspirație, unoeri; alteori, doar metalul ajută; de cele mai multe ori, doar muzica clasică] și împărtășindu-vă cea mai mare temere a mea. Totodată, trecând peste ea, într-o anumită măsură. Acum că mă opresc și văd cât am scris, realizez că am două alternative. Să dau detele la tot și să-mi contiui existența lașă, sau să mă dezvelesc puțin.