Toată lumea se teme de ceva, indiferent că e o persoană, un lucru, o divinitate sau orice altceva. Unii aleg să-și înfrunte temerile, în timp ce alții se ascund sub pătură și plâng până când trece furtuna. Am citit undeva că ar trebui să faci un lucru de care îți e teamă în fiecare zi. Nu știu în ce procent sunt de acord cu asta, și nici nu mă preocupă în momentul de față. Eu nu sunt persoana care-și înfruntă temerile și le strigă în față, dar nici cea care plânge sub pătură. Eu sunt persoana care stă sub pătură și scoate capul, din când în când, în speranța că o să ia măsuri. Primul pas l-am făcut. De fapt, îl fac chiar acum, mai mult sau mai puțin conștient. [Nu știu cât de tembel să fii să simți un gol în stomac, amețeli, palpitații și să nu-ți dai seama că ți-e teamă.] De ceva vreme, am o nouă temere. Nu știu exact de unde sau din ce s-a născut, dar știu că există. Nu știu, însă, dacă vreau să scap de ea. Pentru cine mă știe de mai mult timp sau a avut curiozitatea să-și arunce un ochi pe banner-ul din dreapta: știți că scriam. Se vede, de fapt, și în postări, care au scăzut considerabil. La început am dat vina pe lene și lipsa de timp, apoi peste sindromul paginii albe. Acum îmi dau seama că îmi este, pur și simplu, frică să scriu. Nu de scris în sine, nici de ce simt în timp ce scriu, nici de amintirile extrem de dureroase pe care le invoc pentru "Whiskey sub umbra patului" [e singura la care mai lucrez momentan]. Mi-e frică de eșec. Mi-e frică de faptul că o să scriu o frază, iar ea nu o să fie perfectă. Că n-o să pot să redau exact ce am de zis. Că scriu prea pompos sau prea simplu. Că nu e bine. Că o să am critici negative și pozitive, dar eu, înăuntrul meu, voi ști că nu e bine. Da, sufăr de un perfecționism cretin. În ultimele trei zile, am simțit de mai multe ori impulsul să scriu. Luni, în tren, îmi doream să fi avut carnețelul și stiloul cu mine. Mai târziu, în timp ce-l citeam pe Steve [Stephen King], am simțit nevoia să mă ridic, să dărâm totul în jur și să scriu până leșin pe tastatură. Azi, citind din aceeași carte, mi-am dat seama cât de frică îmi e să încerc să scriu iar. Acum vreo două ore, în timp ce mă luptam cu pașii de salsa, am simțit din nou dorința de a scrie. Și iată-mă aici, în fața unui monitor, ascultând melodii romantice [ajută la inspirație, unoeri; alteori, doar metalul ajută; de cele mai multe ori, doar muzica clasică] și împărtășindu-vă cea mai mare temere a mea. Totodată, trecând peste ea, într-o anumită măsură. Acum că mă opresc și văd cât am scris, realizez că am două alternative. Să dau detele la tot și să-mi contiui existența lașă, sau să mă dezvelesc puțin.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu