Rock The City 2013

Cred că aș putea descrie astea două zile în două cuvinte: oameni faini. Am avut bilet la Golden, am stat în rândul doi, deci zic că pot să-mi dau cu părerea despre concert.

Ziua 1

Concert, nu prea. După îndelungi telefoane, mesaje și așteptări, am reușit să mă întâlnesc cu prietenii din Sibiu și să-mi primesc adorabilii bocanci [echipament de protecție pentru concert]. Primii oameni faini. Excursie cu metroul până-n Titan, loc de cunoaștere a încă doi oameni faini. Undeva pe la ora 20, cred, am reușit să ajungem și noi trei la Romexpo, unde-am mai găsit câteva prietene din Lugoj și încă una din București. Toate bune și frumoase, yaay, poze, concert. Ce m-a șocat a fost faptul că era incredibil de...gol. Cu toate că Silver și Golden au fost împreună, era o mână de oameni care se mai zbuciuma pe acolo când am ajuns noi. Cu puțin înainte să se termine, plecăm. Gata cu prima zi.

Cel mai notabil eveniment de la Romexpo a fost întâlnirea cu un nene [să-i fi dat vreo 40 de ani?] cu tricou cu Type O Negative. Normal că n-am putut să mă abțin și i-am zis: "Îmi place tricoul tău!!! *rânjet rânjet psychoface*" Reacție: mulțumesc! Și-mi întinde un jeton. Absolut adorabil.

Ziua 2

Pentru că cineva și-a luat rochiță de la Gotica [ mulțumesc, Gabriela! :-D ], trebuie să se laude. Revenind. Rochiță neagră, bocanci negri, îngrozitor de cald, cum era de așteptat. Am fost în fața porții la ora 12:00. Adică înainte de deschidere cu 2 ore. În concluzie, da, mi-am meritat din plin locul în față. După două ore de așteptat, se deschid porțile. De data asta am fost și eu printre nebunii care alergau. Dacă nu alergai, stăteai degeaba două ore în soare, pentru că acolo ți-ar fi rămas și ochii... Urmează încă 7 ore de așteptat, pe care mi-ar fi greu să le descriu. Mult prea multă lume care încerca să ajungă cât mai în față, organizarea absolut de căcat, 300ml de apă 7 lei [am ajuns la concluzia că am dat 40 de lei doar pe apă...].

Despre formații n-am prea multe de zis. Psychogod au fost foarte drăguți în încercarea lor de a anima atmosfera. Solistul strigând: hai să distrugem locul ăsta, ca niște metaliști! Iar publicul privind. Atât. Superb. Probabil cea mai drăguță chestie la ei a fost piesa despre politicieni [DIE, DIE, DIE!] și mesajul adresat: "Să-i fută Dumnyiezo!" White Walls, pauză. Mi se pare că se chinuiau muuult prea tare și se vedea. La un moment dat mă întrebam dacă o să moară bateristul, pentru că nu arăta prea departe de asta... Trivium, la fel. Pauză. Nu m-au impresionat prin nimic. Nu voiam decât să mai stau puțin jos, până nu-mi cedau picioare. Și, în sfârșit, Bullet For My Valentine. Pentru care veniseră o mulțime de puști ce păreau să aibă vreo 10-12 ani... Nu-mi plac, nu mi-au plăcut niciodată, dar au avut un steag interesant. Atât. Ce mi-a plăcut a fost că jandarmilor li se făcea milă de noi și ne mai aruncau sticle cu apă, din când în când, ca să nu murim...

Și, într-un glorios final, RAMMSTEIN. Când deja nu-mi mai simțeam picioarele, dar îmi doream să pocnesc pe cineva în față cu sticla de apă. Nu există cuvinte care să descrie cum a fost și ce-au făcut Rammstein pe scenă, așa cum nu există dubii că s-a meritat să aștept 9 ore în soare ca să-i văd.

Cât despre locuri: dacă ai bilet la Golden și nu stai în față, degeaba ai. Ce se vede pe ecran nici nu se compară cu ce se vede fix în fața ochilor tăi, iar atmosfera din primele rânduri e cu totul alta. [Am experiență destul de vastă în ceea ce privește locurile, de la Golden/Gazon A, rândul 5 la Depeche Mode, Normal Circle la Sonisphere, V.I.P. la R.H.C.P.] Deci, da, eu zic că merită să iei bilet la Golden și să stai cu orele să te prăjești. Dacă nu... Ia-ți un televizor mare și uită-te de acasă, nu prea e vreo diferență.

Mă duc să mă refac. Posibil să revin și cu câteva poze, după ce le descarc. Până atunci, internetul e plin de ele. :)

Împarte o Coca-Cola cu...NIMENI!

Urăsc din toată inima campania "Împarte o Coca-Cola cu primul cocalar care-ți iese-n cale". Motive? Destule! Toată lumea își face poze cu sticle cu numele lor. Nu cred că ați prins ideea, nu tre' să fie numele TĂU, ci numele ăluia cu care vrei să bei Cola aia! În plus, ar trebui să fie interzis să existe sticle cu numele foștilor prieteni sau ale fostelor prietene. Din propria experiență, nimic nu-ți strică ziua mai cu spor decât să citești așa ceva.

Eu sunt o persoană minunată, care iubește oamenii și care își împarte bucuroasă Coca-Cola. Nu. Vreau sticle cu "Nu împărți o Coca-Cola cu nimeni", "Păstrează sticla asta doar pentru tine", "Dă-i la cap dacă-ți bea din sticlă". Campania asta chiar mi-ar plăcea.

Despre relații, partea N

De data asta, despre partea cea mai...productivă a unei relații. Pentru mine, propriu și personal. Cea mai productivă perioadă e despărțirea. Așa dureroasă și neplăcută cum e, după un număr suficient de zile reușești să te recompui și să faci ceva frumos. În cazul meu, am scris două proze și o poezie [dedicate], și încă două proze mai mici [inspirate].

Poezia s-a născut, de fapt, după ce am citit una scrisă în timpul relației, pe care nu o fac publică pentru simplul motiv că i-a fost deja trimisă. Cât despre a doua, lectură plăcută:

Honey, I’m home!

I brough someone home for dinner!

Her gorgeous green eyes conquered me

That very moment.

I saw you with a girl, today,

And she has been following me

Ever since.

Isn’t she beautiful, darling?

Her white grin is following

Your every move.

Why are you hiding, loved one?

Don’t you like my new best friend?

Her eyes are now thin with anger.

Look what you’ve done!

You made her beautiful face wring!

She’s now all wrinkles and hatred

And is slowing devouring me,

Feasting on my love and emotions...

Look, honey! I’ve almost disappeared!

Now my friend and I are more or less the same.

I can see you through her big, green eyes

And I’m suddenly aware that I’ve become

Yet another monster...

 P.S.: A fost inspirată, cumva, de Thouma.

Turcia, vacanță

Vreau să-mi cer scuze în mod public pentru neplăcerile cauzate de cele două postări referitoare la experinețele mele în vacanță. N-am intenționat să stârnesc conflicte, cu atât mai puțin să jignesc oamenii, a fost părerea mea personală în legătură cu tabăra. Că m-am exprimat greșit sau că s-a înțeles greșit, a fost altceva.

O zi faină tuturor și vacanță plăcută în continuare.

Despre ploaie, zilele de luni și scuze

Toate astea se leagă între ele, într-un mod ciudat.

Am citit recent [ieri] "Despre ploaie", a lui Martin Page. Tipul despre care spuneam că-mi face poftă să iubesc. Ideea care m-a marcat, din textulețele din care e compusă cartea, e că ploaia e o muză. Că niciun scriitor nu poate fără ploaie. Pictorii sunt singurii care pot lucra atunci când e soare afară, pentru că sunt capabili să prindă strălucirea aia cu vârful pensulei lor...

Iar scriitorii, veșnic nemulțumiți, căutând mereu motive, scuze, lucrează pe ploaie și/sau noaptea. Iar eu m-am agățat acum de lucrul ăsta, doar ca să nu scriu. O să scriu când o să plouă. Nu mai plouă? Nu mai scriu. Niciodată n-am scris ceva serios cu ușurință, doar  cu noduri în gât și în stomac și stări de rău. Așadar, e de înțeles de ce nu mă grăbesc să mă arunc pe pagină.

Cât despre scuze, mereu găsim câte ceva. Pentru noi și pentru alții. Cum zicea cineva acum câteva zile: "Ne mințim singuri ca să nu fim dezamăgiți". Ceea ce e atât de adevărat, încât nici nu știu cum și dacă să analizez frăzuca asta. Așa cum mă mint eu că o să scriu când o să plouă [n-aș scrie nici dacă ar veni Potopul și Noe mi-ar cere manuscrisele la intrarea în Arcă], alții își caută diverse scuze ca să...ceva. Nu fac acum, că aia, fac mai târziu. Nici mai târziu, că ailaltă, poate mâine. Și așa ne amânăm singuri până undeva, sperăm noi, la infinit. Exemplul dat de el a fost "Trebuie să te întâlnești cu cineva la fix. Și nu vine la fix, vine la și un sfert. Timp de un sfert de oră, tu te gândești că o fi avut vreo problemă, că s-a întâmplat ceva". Evident. Chiar dacă respectivul/respectiva întârzie pentru că n-are chef să-mi vadă moaca. Și continuăm așa, într-un șir continuu de minciuni, toată viața...

Azi e luni. Cred. [În vacanță pierd noțiunea zilelor. Și când îmi întreb colegele de bancă "Ce zi e azi?" în mijlocul orelor, nu se pune.] Motiv ca lumea să se plângă și să înceapă iar așteptarea de care spuneam într-un post anterior. Lumea urăște zilele de luni. În principal, pentru că-și urăsc viața. Pentru că luni mergi la școală, liceu, facultate, serviciu, după ce două zile ai zăcut în pat. Pentru că luni înseamnă că 5 zile o să repeți același lucru. Și mi se pare stupid... Dacă nu-ți convine, nu te mai duce la școală, la liceu, la facultate. Dă-ți demisia. Transferă-te. Găsește-ți alt loc de muncă. Găsește ceva care te face fericit, și nu mai sta să-ți calculezi orele până ajungi acasă. Până la urmă, viața e o zi de luni continuă, o iubești, o urăști sau îți e indiferentă. Poți să te plângi continuu [cum fac eu de obicei] sau poți să încerci să cauți lucrurile bune din ziua de luni, marți, poimarți [cum mai fac eu câteodată].

Nu știu când s-a produs schimbarea asta în ceea ce mă privește și de unde atât de mult optimism. [Probabil de când m-am întors și mi s-a dovedit că mă subestimez și că există și lucruri bune pe lumea asta.] La fel cum nu știu cât o să mă țină. Dar deocamdată, prefer să iubesc zilele de luni, marți, miercuri, și cele următoare, cu bune și cu rele în proporții variabile. Pentru că, se pare, după cascade de căcat, se mai întâmplă și ceva suficient de bun încât să șteargă totul. :-)

Despre așteptat

Îmi vine în minte titlul unei cărți. "Femeia care aștepta", Andrei Makine. Oribil. Niciodată n-am putut să citesc Makine. Mă plictisește într-un mod extrem.

Acum e vorba despre starea aia larvară în care nu faci nimic. Doar aștepți. Ce? Orice. Aștepți week-endul, vara, facultatea, un serviciu, aștepți să te ceară de nevastă, un copil, actele de divorț. Am găsit mai devreme, pe facebook, o poză, pe care mi-e mult prea lene s-o caut. Ideea era că oameni cred că au timp. Eu am depășit faza asta. Nu mă culc niciodată cu siguranța zilei de mâine, ci doar cu speranța că o să mă mai trezesc. Probabil din același motiv nu-mi plac planurile de viitor [cel puțin cele care includ și alte persoane pe lângă mine] și întâlnirile stabilite cu luni înainte.

Scriu tot articolul ăsta așteptând. Și na, vorba aia, "nu mai e foarte mult până va mai fi foarte puțin". Explicat, nu mai e foarte mult - două săptămâni - până va mai fi foarte puțin - câteva minute până să urce Rammstein pe scenă. Aștept concertul ăsta încă de la Sonisphere, unde am fost atât de impresionată, încât am zis că TREBUIE să-i mai văd odată. Da, cuvântul cheie: aștept.

Aștept să termin odată clasa a 12-a și să plec. Departe. Nu după Cheloo și Smiley, clar nu, dar undeva atât de departe, încât să scap de mentalitatea de român și de țăranii care mă înconjoară, unde să nu mă cunoască nimeni și să nu cunosc pe nimeni, unde să pot să fac ce-mi place pentru restul vieții.

Aștept să termin universitatea ca să mă angajez. După care o să aștept promovări peste promovări. După care o să aștept altceva, cine știe ce, toată ființa mea opunându-se să nu trăiască în prezent.

Lucrul care-mi place cel mai mult la așteptat e când totul se întâmplă de la sine. Clasa a 12-a vine și trece. Universitatea vine și trece. Cărțile mele începute, însă, rămân. Iar eu aștept să le termin și să le public. Păcat doar că nu le mai scriu...

Astăzi, pe la 12, așteptam să se facă 16, să ies în oraș. Mai devreme, așteptam să se facă o oră rezonabilă, ca să pot să mă culc. Dimineață, așteptam să se facă o oră acceptabilă d.p.d.v. social, ca să pot să beau.

Și mă mai întreb de ce mă uit în urmă și nu înțeleg de ce-mi lipsesc ani din viață, ani în care nu-mi amintesc să fi făcut ceva, ani pe care, bănuiesc, i-am petrecut așteptând să cresc...