Despre așteptat

Îmi vine în minte titlul unei cărți. "Femeia care aștepta", Andrei Makine. Oribil. Niciodată n-am putut să citesc Makine. Mă plictisește într-un mod extrem.

Acum e vorba despre starea aia larvară în care nu faci nimic. Doar aștepți. Ce? Orice. Aștepți week-endul, vara, facultatea, un serviciu, aștepți să te ceară de nevastă, un copil, actele de divorț. Am găsit mai devreme, pe facebook, o poză, pe care mi-e mult prea lene s-o caut. Ideea era că oameni cred că au timp. Eu am depășit faza asta. Nu mă culc niciodată cu siguranța zilei de mâine, ci doar cu speranța că o să mă mai trezesc. Probabil din același motiv nu-mi plac planurile de viitor [cel puțin cele care includ și alte persoane pe lângă mine] și întâlnirile stabilite cu luni înainte.

Scriu tot articolul ăsta așteptând. Și na, vorba aia, "nu mai e foarte mult până va mai fi foarte puțin". Explicat, nu mai e foarte mult - două săptămâni - până va mai fi foarte puțin - câteva minute până să urce Rammstein pe scenă. Aștept concertul ăsta încă de la Sonisphere, unde am fost atât de impresionată, încât am zis că TREBUIE să-i mai văd odată. Da, cuvântul cheie: aștept.

Aștept să termin odată clasa a 12-a și să plec. Departe. Nu după Cheloo și Smiley, clar nu, dar undeva atât de departe, încât să scap de mentalitatea de român și de țăranii care mă înconjoară, unde să nu mă cunoască nimeni și să nu cunosc pe nimeni, unde să pot să fac ce-mi place pentru restul vieții.

Aștept să termin universitatea ca să mă angajez. După care o să aștept promovări peste promovări. După care o să aștept altceva, cine știe ce, toată ființa mea opunându-se să nu trăiască în prezent.

Lucrul care-mi place cel mai mult la așteptat e când totul se întâmplă de la sine. Clasa a 12-a vine și trece. Universitatea vine și trece. Cărțile mele începute, însă, rămân. Iar eu aștept să le termin și să le public. Păcat doar că nu le mai scriu...

Astăzi, pe la 12, așteptam să se facă 16, să ies în oraș. Mai devreme, așteptam să se facă o oră rezonabilă, ca să pot să mă culc. Dimineață, așteptam să se facă o oră acceptabilă d.p.d.v. social, ca să pot să beau.

Și mă mai întreb de ce mă uit în urmă și nu înțeleg de ce-mi lipsesc ani din viață, ani în care nu-mi amintesc să fi făcut ceva, ani pe care, bănuiesc, i-am petrecut așteptând să cresc...