Despre ploaie, zilele de luni și scuze

Toate astea se leagă între ele, într-un mod ciudat.

Am citit recent [ieri] "Despre ploaie", a lui Martin Page. Tipul despre care spuneam că-mi face poftă să iubesc. Ideea care m-a marcat, din textulețele din care e compusă cartea, e că ploaia e o muză. Că niciun scriitor nu poate fără ploaie. Pictorii sunt singurii care pot lucra atunci când e soare afară, pentru că sunt capabili să prindă strălucirea aia cu vârful pensulei lor...

Iar scriitorii, veșnic nemulțumiți, căutând mereu motive, scuze, lucrează pe ploaie și/sau noaptea. Iar eu m-am agățat acum de lucrul ăsta, doar ca să nu scriu. O să scriu când o să plouă. Nu mai plouă? Nu mai scriu. Niciodată n-am scris ceva serios cu ușurință, doar  cu noduri în gât și în stomac și stări de rău. Așadar, e de înțeles de ce nu mă grăbesc să mă arunc pe pagină.

Cât despre scuze, mereu găsim câte ceva. Pentru noi și pentru alții. Cum zicea cineva acum câteva zile: "Ne mințim singuri ca să nu fim dezamăgiți". Ceea ce e atât de adevărat, încât nici nu știu cum și dacă să analizez frăzuca asta. Așa cum mă mint eu că o să scriu când o să plouă [n-aș scrie nici dacă ar veni Potopul și Noe mi-ar cere manuscrisele la intrarea în Arcă], alții își caută diverse scuze ca să...ceva. Nu fac acum, că aia, fac mai târziu. Nici mai târziu, că ailaltă, poate mâine. Și așa ne amânăm singuri până undeva, sperăm noi, la infinit. Exemplul dat de el a fost "Trebuie să te întâlnești cu cineva la fix. Și nu vine la fix, vine la și un sfert. Timp de un sfert de oră, tu te gândești că o fi avut vreo problemă, că s-a întâmplat ceva". Evident. Chiar dacă respectivul/respectiva întârzie pentru că n-are chef să-mi vadă moaca. Și continuăm așa, într-un șir continuu de minciuni, toată viața...

Azi e luni. Cred. [În vacanță pierd noțiunea zilelor. Și când îmi întreb colegele de bancă "Ce zi e azi?" în mijlocul orelor, nu se pune.] Motiv ca lumea să se plângă și să înceapă iar așteptarea de care spuneam într-un post anterior. Lumea urăște zilele de luni. În principal, pentru că-și urăsc viața. Pentru că luni mergi la școală, liceu, facultate, serviciu, după ce două zile ai zăcut în pat. Pentru că luni înseamnă că 5 zile o să repeți același lucru. Și mi se pare stupid... Dacă nu-ți convine, nu te mai duce la școală, la liceu, la facultate. Dă-ți demisia. Transferă-te. Găsește-ți alt loc de muncă. Găsește ceva care te face fericit, și nu mai sta să-ți calculezi orele până ajungi acasă. Până la urmă, viața e o zi de luni continuă, o iubești, o urăști sau îți e indiferentă. Poți să te plângi continuu [cum fac eu de obicei] sau poți să încerci să cauți lucrurile bune din ziua de luni, marți, poimarți [cum mai fac eu câteodată].

Nu știu când s-a produs schimbarea asta în ceea ce mă privește și de unde atât de mult optimism. [Probabil de când m-am întors și mi s-a dovedit că mă subestimez și că există și lucruri bune pe lumea asta.] La fel cum nu știu cât o să mă țină. Dar deocamdată, prefer să iubesc zilele de luni, marți, miercuri, și cele următoare, cu bune și cu rele în proporții variabile. Pentru că, se pare, după cascade de căcat, se mai întâmplă și ceva suficient de bun încât să șteargă totul. :-)