Mary și orgia gândacilor

M-am mutat. Iar. Peste o colonie de gândaci, se pare. E ora 3, iar eu nu dorm, pentru că am văzut un gândac urcându-se peste mine. În pat. Am ieșit pe hol mai devreme [mă duceam la baie] și mișunau. Am pus mâna pe Aroxolul de pe noptieră, și dă-le la cap! Degeaba. Am terminat un tub de aroxol în baie, bucătărie și hol. Următorul pas a fost să îndes un prosop în pragul ușii și să încerc să mă culc. Și atunci a apărut bestia peste mine...

Așa că m-am pus în cur la pc și am căutat. Ce? Un nenorocit de magazin non-stop în oraș. N-ai să vezi. Unde naiba să merg eu la 3 dimineața, să mai cer insecticid? Așa că am căutat prețul unui tub de Aroxol, preventiv, pentru mâine. Și am dat de asta. La început nu știam dacă să râd sau să plâng, după care am văzut asta: "Cu Regent nu ai cum sa gresesti, aveam acasa harem/orgii/insane parties/ma trezeam noaptea de la falfaieli pe la picioare". HAHAHAHAHAHAHAHAHAHAHA!!! Știu că e oribil, dar voi realizați că omul ăsta SE TREZEA NOAPTEA DE LA FÂLFÂIELI PE LA PICIOARE?!?!?! AHAHAHAHAHAHAHA! Da, e foarte posibil să-mi fi intrat prea mult Aroxol pe nas.

Noapte bună.

Despre scris

Hai să vă povestesc ceva. Ceva personal, de data asta, care n-are legătură cu nimeni altcineva decât cu mine. De ce? Pentru că azi simt nevoia să fiu bună și drăguță, pentru că plouă afară și e înnorat, deci pot să ridic jaluzelele pentru prima dată în câteva săptămâni fără să mă inunde o avalanșă de curcubee și fluturași și unicorni roz călărind către asfințit.

Azi vă povestesc despre scris și despre cum a început toată treaba asta. Vă invit din nou să vă satisfaceți curiozitatea în partea dreaptă a paginii, unde există un banner cu link-uri spre poveștile mele de pe Wattpad. La care, deși am mai scris, nu am mai postat pe net.

Ca orice poveste, a mea începe...demult. Nu știu vârsta exactă. Și nici altceva nu știam-să scriu. Am învățat să citesc repede, citeam cursiv, rețineam ca un burete orice informație, dar cu scrisul era mai greu. Așa că desenam. Umpleam caiete întregi de forme sinistre pe care le denumeam pompos "oameni", desenam 10-15 poziții diferite ale lor, în funcție de acțiunea din poveste. Poveste care curgea liniștită, în timp ce mica Mary [care nu era Mary pe atunci] dădea din gură și crea tot felul de lumi inedite, pline de lucruri frumoase.

Următorul pas a fost să învăț să scriu. Amintirea concretă: le trimiteam bunicilor o vedere de la mare, doar că nu știam să delimitez cuvintele, așa că pe un rând scria: "apami-aajunspânălafustiță". A se observa cum știam, totuși, că trebuie cratimă, chiar dacă nu știam clar unde se termină un cuvânt și unde începe celălalt.

În clasele I-IV, am început să compun. Povești scurte și distractive, având ca personaje/temă/morală/orice alt element important pisicile. Îmi plăcea să scriu în  primul rând pentru mine, în al doilea rând pentru ceilalți, pentru că mă simțeam bine când îi făceam să râdă. În clasa a IV-a, am enunțat că vreau să scriu un roman. Bun. Și m-am pus pe scris. Din roman au ieșit fix două pagini și jumătate de caiet mic, după care m-am plictisit. Nu-mi amintesc eu mare lucru din el, decât că era vorba de un bărbat gol și chel care ieșea dintr-un tufiș [???].

Evident, odată cu vârsta și avansarea în mediul școlar, au început să se dezvolte și creațiile mele. Și ce m-a încurajat mereu a fost recunoașterea de care am tot avut parte. Premii peste premii la concursuri literare [premiul II internațional în clasa a VII-a], care mi-au demonstrat că nu scriu degeaba și că totul are o răsplată.

Am început, la modul serios, să scriu un roman. În clasa a VII-a, cred. Care are o copertă, personaje, o poveste, și o parte din conținut. Și pe care l-am abandonat pentru că nu l-am scris la timp, iar acum munca necesară rescrierii lui îmi pare de domeniul fantasticului. Se numește "Silent Moon" și îl găsiți pe Wattpad.

Am câștigat un premiu special la Shakespeare School la concursul de eseuri. Tema din acel an era "What makes a blog successful?" și am participat, îndrumată atent de domnișoara dirigintă. Categoria era 14-24/25, parcă, iar eu abia făcusem 14 ani, deci nu mă așteptam la absolut nimic. După premiul ăla, s-a născut blogul. Micul meu univers narcisist în care mă dezlănțui și îmi spun părerea despre tot și despre toți, bucurându-mă de ceea ce înțeleg eu ca fiind libertatea de exprimare.

Prin pre-adolescență, scriam pe forumuri. Fan-fiction, în mare parte, și eram foarte încântată de ele.

Încă vreo câteva romane începute, abandonate, unele la care scriu și acum, unul pe care mi-l doresc publicat până plec. Perioade creative în care scriu pe ce găsesc, pe telefon-în stațiile de autobuz, pe șervețele în restaurant sau la fast-food, pe notele de plată-la serviciu. Orice se poate inscripționa e perfect.

Perioade în care am impresia că tot ce-am scris vreodată e greșit, e un căcat oribil, în care am parte de Efectul Eschil [îndesarea foilor în gură, după care îmi dau foc]. Perioade în care mi-e dor de diverși sau de diverse, așa că mă pun pe scris. Iar uneori, iese ceva neașteptat de bun și de frumos, singurul lucru cu care m-am ales în urma unei relații mai mult sau mai puțin longevive.

Și cam asta a fost. O parte din Mary, o alta decât cea plină de răutate și cinism [eu o numesc "partea mea realistă"], sau poate doar începutul ei.

Mi-am amintit de un episod din S.A.T.C., în care Carrie urma să se mute în alt oraș și să renunțe la rubrica ei din ziar, iar una dintre prietenele ei i-a reproșat că: "You can't give it up! That's who you are!", răspunsul lui Carrie fiind: "That's not who I am. That's what I do." În cazul meu, n-ar fi așa. "That's who I am". Și dacă va veni vreodată ziua în care să mă decid că am terminat-o cu scrisul, pot să mă sinucid liniștită, pentru că am intrat în categoria de oameni despre care mă plâng mereu, cei care fac umbră pământului degeaba.

Afară e încă plin de nori, chiar dacă nu mai plouă, iar asta mă mulțumește.

Paiul din ochiul prostului

M-au inspirat băieții ăștia să folosesc mai mult cuvântul "prost", cu toate că mi s-a reproșat că ar fi o exprimare dură. Nu. Nu este. Dur este să spun că ești un idiot cretinoid care merită exterminat fără să clipesc, infecție purulentă a Pământului. Dar n-am zis asta, am zis doar... prost.

Era un proverb cu paiul din ochiul altuia și bârna din ochiul nostru. Care, explicat, s-ar traduce prin faptul că îi criticăm pe alții, dar nu ne uităm în primul rând la noi. Greșit, în ceea ce mă privește, foarte greșit. Mă uit întâi la mine. Îmi place ce văd. Pe urmă mă uit la alții și îmi vine să plâng, să râd și să-i extermin în același timp.

Pe lumea asta există două categorii despre care o să vorbesc acum: proștii și nesimțiții. Prin proști mă refer, desigur, la ignoranți, nu la persoane cărora materialul genetic nu le poate oferi mai mult. Ăia sunt scuzați. Pe sistemul: și-a bătut natura joc de ei destul, nu-i nevoie s-o fac și eu. Proștii ăștia sunt mulți și nenorociți. Iar dacă le arăți prostia, nici măcar n-or să stea puțin pe gânduri, înainte să se rățoiască la tine, cum aș face eu. Nici n-o să gândească înainte să te lovească/contrazică, cum aș face eu. Nu. Ei or să treacă direct la acțiune. Și toată ideea acestor paragrafe lungi și goale este faptul că proștii ăștia par a fi chiori. Mi-am dat seama acum, tot rotind plăci de gresie în Sims 3, că pot să scriu eu până-mi pică degetele, categoria către care tind n-o să citească. Sau o să citească și o să-mi sară în cap, cum se întâmplă de obicei, fără să treacă prin filtrul gândirii întâi. Eu scriu, deci, pentru oameni relativ deștepți. Pentru realiști. Și pentru cei care râd la umorul meu fin/negru/rareori vulgar, dar nu înțeleg ideea din spatele postării. Care nu-și dau seama că faptul că e expusă în mod amuzant nu diminuează problema, ci doar o face mai accesibilă, în speranța că poate convertesc vreun prost. Proștii ăștia trebuie BĂGAȚI CU OCHII ÎN MONITOR. Bârna aia din proverb trebuie îndesată bine în ochii lor, până iese pe partea cealaltă, ca să VADĂ că sunt proști și să VADĂ unde greșesc.

Cât despre nesimțiți, principiul e același. Mai am uneori obiceiul să mai scriu [pe blog sau pe Facebook] scurte adresări grupului de oameni pe care-l cunosc, în speranța că or să se simtă și ei că sunt niște jegoși. Evident, jegoșii nu s-au simțit NICIODATĂ, dar oameni care n-au avut legătură cu ce-am zis eu, oameni al căror bun simț îl depășește până și pe al meu, oamenii ăia au sărit de poponeț în sus imediat. Luăm bârna din paragraful anterior și LE-O ÎNFIGEM ÎN...ochi, desigur, în celălalt ochi, ca să poată constata faptul că pe lângă proști, ei mai sunt și nesimțiți.

Undeva în clasele 1-4, învățătoarea ne-a spus ceva ce a rămas memorabil în familia mea. Nu mai știu dacă asta era exprimarea exactă, dar...: "Nu vă mai spun cum sunteți!.....nesimțiților ce sunteți!"

P.S.: Către toți cretinoizii care au impresia că eu n-o să mai scriu doar pentru că sunt ei deranjați. HA. Marș, la muncă! Lumea are nevoie și de Epsiloni, dacă am fi toți Alfa și Beta ne-am strânge de gât între noi...

P.S.2: Uitați, o poză drăguță, care explică scurtele mele momente de drăgălășenie.

Bun venit în România!

Salutări, străinule. Mă întreb ce gânduri nu-ți dădeau pace și te-au adus pe aceste meleaguri pitorești, din care noi încercăm cu zădărnicie să scăpăm.

Încă de la intrarea în România, ceva e clar. E ceva schimbat. Să fie ceva în aer? În apă? Nu. E ceva pe jos. Un gunoi. Dacă te mai uiți, sigur mai găsești câteva. Să zicem, vreo 20-30. Pe o arie de doi metri pătrați. Te apleci să iei gunoiul și să-l pui la coș, când simți cum ceva zbârnâie pe la picioarele tale.  Te uiți în jos-o coadă! E un cățel. Te bucuri și dai să-l mângâi, dar piticania se ferește. Te uiți puțin la el. E slab, murdar și neîngrijit. Te întrebi al cui o fi și de ce n-are grijă de el, chiar când încă vreo câțiva te înconjoară. Unii cu priviri ostile, unii dornici de joacă, bătrâni sau pui. Începi să fii nelămurit. Pe ce teritoriu sălbatic ai ajuns? Faci câțiva pași și aproape îți sucești piciorul într-o groapă. Ei, nu-i nimic. Ai și tu din astea în țara ta. Dar pe măsură ce înaintezi, gropile se înmulțesc și devin imposibil de evitat. Calci prin ele. Te obișnuiești. Admirând arhitectura specială a clădirilor, ajungi la un semafor. Aștepți cuminte culoarea verde și te nelămurește puhoiul de oameni care se îmbulzesc printre mașinile claxonând. Asta doar dacă nu ești turc sau italian, caz în care ești deja parte din mulțimea nerăbdătoare. Nu știi drumul spre hotel, așa că încerci să întrebi pe cineva, dar lumea îți răspunde scurt, înainte să termini: "N-am, dom'le! La muncă, la muncă cu voi!!!" Mai încerci, dar nu reușești să scoți nimic în afară de două bancnote mototolite și o poveste a vieții cuiva care știa că nu trebuia să se căsătorească acum 30 de ani, dar nu știe și unde se află hotelul. Ți se face foame, așa că intri într-un fast-food. Mirosul e familiar, dar nu sunetul. Se aude ceva cu un ritm oriental relativ plăcut. Chiar când începi să te obișnuiești, un domn corpolent plin de bijuterii apare în prim-plan, scoțând niște sunete sinistre, înconjurat de câteva domnișoare fără simț estetic care acompaniază sunetele domnului cu mișcări ritmice din fesele dezgolite. Prinzi câteva fragmente și înțelegi câteva nume de mașini și o enumerare de diverse valute. De după tejghea apare o față posacă. Saluți, zâmbești și te întreabă cu ce. Cu ce? Ce....cu ce? Așa că alegi la întâmplare ceva de pe panou. Dacă n-ai văzut niciodată un cur, acum e timpul potrivit, dat fiind că așa ești tratat. Ți se aruncă mâncarea pe tejghea, împreună cu restul, iar fața posacă dispare undeva în spate. Iei mâncarea și pleci. Nu-ți mai e foame.

Overwhelming memories are overwhelming [RO]

Da, când am făcut blogul, am zis că n-o să scriu niciodată în engleză pe el. Dar am zis și că nu-i schimb template-ul, numele și altele. Că tot vorbeam de nume, o să rămână același, deocamdată. N-am mai scris și adevărul e că nici nu voiam să mai scriu o vreme, pentru că dezgustul meu pentru specia umană crește de la zi la zi. Mi-e absolut scârbă să mă aflu printre niște chestii inutile societății, care ne respiră aerul și ne folosesc limbajul. Oribil. Mă cutremur.

Mereu îmi doresc societatea populată exclusiv de Alfa. Brusc, ideea din "Minunata lume nouă" nu mai pare așa rea. Și ce dacă li se ia liberul arbirtru? Măcar și-ar ști locul! Și dacă am fi doar Alfa și ne-am omorî între noi-ce? Dar am fi Alfa, totuși, fără Epsilon?

Când ești inteligent, lumea o să-ți pună piedici. Pentru că asta-i mentalitatea. N-o să zic a românului, o să zic a omului. Dacă vrei să schimbi ceva, ești tras repede jos, în banca ta. Dacă ai o opinie diferită, ți se pune pumnul în gură. Da, foarte amuzant-cu mine nu merge. Eu nu mă schimb după cum bate vântul și nici nu las o majoritate să mă controleze. Și dacă mă aflu cândva de partea majorității, e timpul să mă opresc și să reflectez.

Ziceam că o să scriu o pagină pe zi. A mers perfect, în primele trei zile, până am decis că e obositor emoțional să fac asta și am zis că iau o pauză. A trecut vara pe lângă mine fără să fac nimic, dar nici nu mă plâng, din moment ce astea au fost planurile mele. Aștept să se termine anul și să plec. Nu mi-am dorit niciodată plecarea asta ca acum. Când mă simt ca într-un aeroport. Văd avionul dincolo de ușile închise, și aștept cu foile în mână îmbarcarea. Știu că mai e puțin, dar simt că-mi lipsește răbdarea aia.

Am renunțat la jumătate din oamenii pe care-i cunosc și mi-e mult mai bine. La jumătate din grupurile în care m-am băgat, pe Facebook sau în viața reală, și mi-e și mai bine. Aștept cu interes să plec, să-mi schimb numele și numărul de telefon și să scap de "prietenii din politețe".

Acum, în sfârșit, despre amintirile alea. Am zis de multe ori că nu ne îndrăgostim de omul din fața noastră, ci de imaginea pe care ne-o formăm despre el. Dacă l-am vedea așa cum e, plin de defecte, oare am mai accepta cele câteva întâlniri? În cazul meu, o stare de spirit nu tocmai prielnică, anumite cărți, trupe, melodii, m-au făcut să mă gândesc la ultimii câțiva foști prieteni. Să analizez și să întorc situația pe toate părțile și să fac ceva ce am zis că n-o să fac vreodată. Să-mi doresc să schimb trecutul. După câteva întrebări și răspunsuri, am conștientizat că-mi doresc să nu-i fi cunoscut vreodată. Pe el și pe mulți "amici"/"prieteni"/"tovarăși" pe care-i ajuți o dată din milă și care îți întorc spatele cu prima ocazie, după ce-i mai ajuți de câteva zeci de ori. Regret timpul și sentimentele pierdute cu oamenii respectivi.

De obicei, când și dacă încerci să vorbești cu o fostă iubire, ești dezamăgit. Realizezi că ai greșit de la început și te întrebi cum ai ajuns să-ți pierzi timpul cu oamenii ăia. Îi găsești schimbați, maturi, sau din contră, rămân aceiași copii răsfățați cărora le treceai cu vederea ieșirile.

Am reușit să scriu un post întreg despre nimic. Perfect. Sunt mândră de mine. Și melodia care a declanșat postul: