Overwhelming memories are overwhelming [RO]

Da, când am făcut blogul, am zis că n-o să scriu niciodată în engleză pe el. Dar am zis și că nu-i schimb template-ul, numele și altele. Că tot vorbeam de nume, o să rămână același, deocamdată. N-am mai scris și adevărul e că nici nu voiam să mai scriu o vreme, pentru că dezgustul meu pentru specia umană crește de la zi la zi. Mi-e absolut scârbă să mă aflu printre niște chestii inutile societății, care ne respiră aerul și ne folosesc limbajul. Oribil. Mă cutremur.

Mereu îmi doresc societatea populată exclusiv de Alfa. Brusc, ideea din "Minunata lume nouă" nu mai pare așa rea. Și ce dacă li se ia liberul arbirtru? Măcar și-ar ști locul! Și dacă am fi doar Alfa și ne-am omorî între noi-ce? Dar am fi Alfa, totuși, fără Epsilon?

Când ești inteligent, lumea o să-ți pună piedici. Pentru că asta-i mentalitatea. N-o să zic a românului, o să zic a omului. Dacă vrei să schimbi ceva, ești tras repede jos, în banca ta. Dacă ai o opinie diferită, ți se pune pumnul în gură. Da, foarte amuzant-cu mine nu merge. Eu nu mă schimb după cum bate vântul și nici nu las o majoritate să mă controleze. Și dacă mă aflu cândva de partea majorității, e timpul să mă opresc și să reflectez.

Ziceam că o să scriu o pagină pe zi. A mers perfect, în primele trei zile, până am decis că e obositor emoțional să fac asta și am zis că iau o pauză. A trecut vara pe lângă mine fără să fac nimic, dar nici nu mă plâng, din moment ce astea au fost planurile mele. Aștept să se termine anul și să plec. Nu mi-am dorit niciodată plecarea asta ca acum. Când mă simt ca într-un aeroport. Văd avionul dincolo de ușile închise, și aștept cu foile în mână îmbarcarea. Știu că mai e puțin, dar simt că-mi lipsește răbdarea aia.

Am renunțat la jumătate din oamenii pe care-i cunosc și mi-e mult mai bine. La jumătate din grupurile în care m-am băgat, pe Facebook sau în viața reală, și mi-e și mai bine. Aștept cu interes să plec, să-mi schimb numele și numărul de telefon și să scap de "prietenii din politețe".

Acum, în sfârșit, despre amintirile alea. Am zis de multe ori că nu ne îndrăgostim de omul din fața noastră, ci de imaginea pe care ne-o formăm despre el. Dacă l-am vedea așa cum e, plin de defecte, oare am mai accepta cele câteva întâlniri? În cazul meu, o stare de spirit nu tocmai prielnică, anumite cărți, trupe, melodii, m-au făcut să mă gândesc la ultimii câțiva foști prieteni. Să analizez și să întorc situația pe toate părțile și să fac ceva ce am zis că n-o să fac vreodată. Să-mi doresc să schimb trecutul. După câteva întrebări și răspunsuri, am conștientizat că-mi doresc să nu-i fi cunoscut vreodată. Pe el și pe mulți "amici"/"prieteni"/"tovarăși" pe care-i ajuți o dată din milă și care îți întorc spatele cu prima ocazie, după ce-i mai ajuți de câteva zeci de ori. Regret timpul și sentimentele pierdute cu oamenii respectivi.

De obicei, când și dacă încerci să vorbești cu o fostă iubire, ești dezamăgit. Realizezi că ai greșit de la început și te întrebi cum ai ajuns să-ți pierzi timpul cu oamenii ăia. Îi găsești schimbați, maturi, sau din contră, rămân aceiași copii răsfățați cărora le treceai cu vederea ieșirile.

Am reușit să scriu un post întreg despre nimic. Perfect. Sunt mândră de mine. Și melodia care a declanșat postul: