Despre scris

Hai să vă povestesc ceva. Ceva personal, de data asta, care n-are legătură cu nimeni altcineva decât cu mine. De ce? Pentru că azi simt nevoia să fiu bună și drăguță, pentru că plouă afară și e înnorat, deci pot să ridic jaluzelele pentru prima dată în câteva săptămâni fără să mă inunde o avalanșă de curcubee și fluturași și unicorni roz călărind către asfințit.

Azi vă povestesc despre scris și despre cum a început toată treaba asta. Vă invit din nou să vă satisfaceți curiozitatea în partea dreaptă a paginii, unde există un banner cu link-uri spre poveștile mele de pe Wattpad. La care, deși am mai scris, nu am mai postat pe net.

Ca orice poveste, a mea începe...demult. Nu știu vârsta exactă. Și nici altceva nu știam-să scriu. Am învățat să citesc repede, citeam cursiv, rețineam ca un burete orice informație, dar cu scrisul era mai greu. Așa că desenam. Umpleam caiete întregi de forme sinistre pe care le denumeam pompos "oameni", desenam 10-15 poziții diferite ale lor, în funcție de acțiunea din poveste. Poveste care curgea liniștită, în timp ce mica Mary [care nu era Mary pe atunci] dădea din gură și crea tot felul de lumi inedite, pline de lucruri frumoase.

Următorul pas a fost să învăț să scriu. Amintirea concretă: le trimiteam bunicilor o vedere de la mare, doar că nu știam să delimitez cuvintele, așa că pe un rând scria: "apami-aajunspânălafustiță". A se observa cum știam, totuși, că trebuie cratimă, chiar dacă nu știam clar unde se termină un cuvânt și unde începe celălalt.

În clasele I-IV, am început să compun. Povești scurte și distractive, având ca personaje/temă/morală/orice alt element important pisicile. Îmi plăcea să scriu în  primul rând pentru mine, în al doilea rând pentru ceilalți, pentru că mă simțeam bine când îi făceam să râdă. În clasa a IV-a, am enunțat că vreau să scriu un roman. Bun. Și m-am pus pe scris. Din roman au ieșit fix două pagini și jumătate de caiet mic, după care m-am plictisit. Nu-mi amintesc eu mare lucru din el, decât că era vorba de un bărbat gol și chel care ieșea dintr-un tufiș [???].

Evident, odată cu vârsta și avansarea în mediul școlar, au început să se dezvolte și creațiile mele. Și ce m-a încurajat mereu a fost recunoașterea de care am tot avut parte. Premii peste premii la concursuri literare [premiul II internațional în clasa a VII-a], care mi-au demonstrat că nu scriu degeaba și că totul are o răsplată.

Am început, la modul serios, să scriu un roman. În clasa a VII-a, cred. Care are o copertă, personaje, o poveste, și o parte din conținut. Și pe care l-am abandonat pentru că nu l-am scris la timp, iar acum munca necesară rescrierii lui îmi pare de domeniul fantasticului. Se numește "Silent Moon" și îl găsiți pe Wattpad.

Am câștigat un premiu special la Shakespeare School la concursul de eseuri. Tema din acel an era "What makes a blog successful?" și am participat, îndrumată atent de domnișoara dirigintă. Categoria era 14-24/25, parcă, iar eu abia făcusem 14 ani, deci nu mă așteptam la absolut nimic. După premiul ăla, s-a născut blogul. Micul meu univers narcisist în care mă dezlănțui și îmi spun părerea despre tot și despre toți, bucurându-mă de ceea ce înțeleg eu ca fiind libertatea de exprimare.

Prin pre-adolescență, scriam pe forumuri. Fan-fiction, în mare parte, și eram foarte încântată de ele.

Încă vreo câteva romane începute, abandonate, unele la care scriu și acum, unul pe care mi-l doresc publicat până plec. Perioade creative în care scriu pe ce găsesc, pe telefon-în stațiile de autobuz, pe șervețele în restaurant sau la fast-food, pe notele de plată-la serviciu. Orice se poate inscripționa e perfect.

Perioade în care am impresia că tot ce-am scris vreodată e greșit, e un căcat oribil, în care am parte de Efectul Eschil [îndesarea foilor în gură, după care îmi dau foc]. Perioade în care mi-e dor de diverși sau de diverse, așa că mă pun pe scris. Iar uneori, iese ceva neașteptat de bun și de frumos, singurul lucru cu care m-am ales în urma unei relații mai mult sau mai puțin longevive.

Și cam asta a fost. O parte din Mary, o alta decât cea plină de răutate și cinism [eu o numesc "partea mea realistă"], sau poate doar începutul ei.

Mi-am amintit de un episod din S.A.T.C., în care Carrie urma să se mute în alt oraș și să renunțe la rubrica ei din ziar, iar una dintre prietenele ei i-a reproșat că: "You can't give it up! That's who you are!", răspunsul lui Carrie fiind: "That's not who I am. That's what I do." În cazul meu, n-ar fi așa. "That's who I am". Și dacă va veni vreodată ziua în care să mă decid că am terminat-o cu scrisul, pot să mă sinucid liniștită, pentru că am intrat în categoria de oameni despre care mă plâng mereu, cei care fac umbră pământului degeaba.

Afară e încă plin de nori, chiar dacă nu mai plouă, iar asta mă mulțumește.