Pauză, vacanță, jurnal

Unu. Pauză. Din noaptea asta. Două săptămâni. Pa.

Doi. Vacanță. Din noaptea asta. Două săptămâni. Pa.

Trei. Jurnal. Am scris câteva rânduri joi, dar nu reușesc să mă adun suficient cât să le recitesc, eventual să le rescriu. E o plăcere să mergi cu trenul. O jumătate de oră, în fața mea a stat un domn care a ocupat ambele scaune, fără să se străduiască. Așadar, nu puteam să-i fac vânt de pe locul ce mi se cuvenea pe drept, drept oferit de biletul călătorului cu CFR-ul. Și m-am mulțumit cu locul de vis-a-vis. După cele treizeci de minute, domnul a coborât. În fața mea, se așează o doamnă. Fustă lungă, până în pământ, maro. Bluză albă, taior negru, ochelari, păr prins în coadă la baza gâtului. O carte de rugăciuni în mână. Mi-a fost efectiv rușine când am început să mă aranjez puțin, înainte de destinație. [Știu că nu-i frumos să faci asta în public, dar nu prea aveam unde altundeva.]

Ascultam Vivaldi și Bach. Citeam Sartre. Bine, nu citeam, urmăream liniile, gândurile mele erau, oricum, în altă parte. Privesc în dreapta. Lângă mine, o doamnă și un domn. Drăguț. Încerc să nu mă uit, dar nu pot. Doamna privește printr-un album. Un album cu copertă albă, de plastic, plin cu fotografii. Zâmbesc, pentru că, din nou, nu pot să mă abțin. E frumos. E frumos că mai există oameni care developează fotografiile și le țin în albume.

Reproducerea rândulețelor scrijelite în carnețelul meu cu nuferii lui Monet:

"27 iun 2013

11:27
Vivaldi-4 anotimpuri
Amintirile mele cu Gara de Nord sunt vagi și puține. Aproape că-mi e ușor să-mi imaginez că n-am fost niciodată acolo. O revistă "Pisica" cumpărată în grabă -ediția de decembrie, cu calendar-, un peron imens, tonuri domninante de bej și maro. "Nu prea le ai cu trenurile, nu?" Într-adevăr. Nu. Poate o să încep acum. Sau poate o să mă lecuiesc de călătoriile feroviare. Nu numai că totul e relativ-totul e și încet [sunt foarte sigură că am vrut să scriu "incert"]. (J.P. Sartre - "Cuvintele" )

11:49
Mizil. Ce ciudat mi s-a părut! Nu cred că am vreo amintire cu Mizilul, dar imaginația îmi invoca o clădire de cărămidă roșie. Fals.
Ce străin mi s-a părut Buzăul... Loc pe care săptămâna trecută îl numeam "acasă", acum a fost doar o altă gară. Doar borna de "Felicitări, ați trecut de primele 30 de minute!"
Ce ușor trece timpul când ești stresat. Când ești emoționat... Bucureștiul îmi pare la fel de departe ca întotdeauna. El, pe de altă parte, pare să-mi fie din ce în ce mai aproape."

Sfârșit. Sartre îmi face poftă să scriu, la fel cum Bach îmi face poftă să plâng, iar Martin Page îmi face poftă să iubesc. Cred că am vrut să scriu, la un moment dat, și cum m-am simțit când am coborât din tren. N-am apucat. O să scriu acum. În primul rând, senzația amețitoare, pentru câteva secunde, că sunt în Padova. În al doilea rând, m-am simțit mică și uitată și a nimănui-senzație care a continuat, spre nefericirea mea, suficient de mult.

Am reușit să înghesui trei posturi micuțe într-unul mare. Aproape se oprește și ploaia, iar eu am ratat-o scriind. Am o stare perfectă de a scrie la "Confesiune Omului-Bocanc" și de a arunca cu noroi în specia umană. Cacofonie observată și intenționată.

Pa. Ne vedem în două săptămâni.