Mă simt nu doar tristă şi deprimată, dar şi nedorită şi neiubită şi nefolositoare. Şi toată lumea zâmbeşte aiurea şi spune „Lasă, că o să-ţi găseşti tu pe altcineva!” Dar poate nu vreau să-mi găsesc pe altcineva. Poate nu mai vreau să-mi găsesc pe altcineva. Vreodată. Se gândeşte cineva la asta?
Normal că nu. Pentru că toţi trec dintr-o relaţie în alta cu maxim câteva amintiri plăcute, nu mai ţin cont de nimic, fac avioane din paginile relaţiilor lor. Totul e mult prea grăbit, mult prea pe fugă, toţi se grăbesc să iubească, să se despartă, să treacă peste şi să iubească iar, de parcă am fi într-un nenorocit de concurs scârbos, care ne-a stricat vieţile, copilăria, adolescenţa, maturitatea, bătrâneţea. Parcă dumnezeu îşi bate joc de noi, ne face să credem că este, de fapt, un Dumnezeu, toate prostiile în care-am crezut se prăbuşesc la picioarele noastre, iar noi privim, amuzaţi, în timp ce sărim peste ele, fără să ne pese de mirosul apocaliptic de deasupra, spre care urcăm ca gândacii.
Lumea nu mai ascultă Muzică, ascultă manele, house, sunete produse de computere, nimic ce-ar mai putea avea vreo legătură cu muzele legendare. Lumea nu mai citeşte Opere, citeşte reviste, broşuri, articole online despre cum să ai buze mai pline şi sâni mai apetisanţi, ca să atragi cât mai mulţi prostuţi în plasa ta, văduvă neagră. Articole despre ce să porţi ca să pari cât mai bogat, pentru ca pisicuţele cu codiţele ridicate ca radarele după bogătaşi să fie atrase de tine.
Nu ştiu dacă banii te fac inteligent, dar tind să cred că da, pentru că toţi se plâng că n-au bani, toţi umblă după ei, ar face orice să-i aibă. Pentru că lumea nu mai cumpără lucruri de care au nevoie, cumpără Lux, lux notat în grade pe o scară a scârboşeniei mondiale, a gândăcimii, a văduvelor ce se dau pisicuţe şi a piţigoilor cu pretenţii de şoimi.
Repede, mai repede, scrie mai repede, vorbeşte mai repede, mănâncă mai repede, grăbeşte-te, grăbeşte-te, aleargă, haide, mai repede, pentru că totul e într-o continuă mişcare, într-un gândăcism imperfect, caută crăpăturile din pereţi, spaţiul gol dintre frigider şi podea, caută adăposturile aragazului, gândacule mic, şi caută-le mai repede, în timp ce-ţi molfăi pofticios banii. Grăbeşte-te, pentru că Marele Papuc e pe urmele tale, se apropie, grăbeşte-te, mergi cu turma, fă ce fac toţi, gândeşte ca ei şi cu ei, o mare gândire colectivă ce se rezumă la un sac de bani, un maldăr de haine cu etichete ce par scumpe şi un carnet cu toate cuceririle de până acum. Grăbeşte-te, fugi de Marele Papuc, gândacule, fugiţi cu toţii, îndreptându-vă spre Insecticid.
Exagerez? Nu. Nu exagerez. Doar că toţi sunt mult prea ocupaţi şi mult prea grăbiţi ca să-mi înţeleagă părerea. „Nu-i aşa, gândacule?” întreb ridicându-mi bocanul şi ţintind cu el o negreaţă de pe podeaua bucătăriei, o negreaţă dezorientată şi care a rămas în urmă, neştiind încotro să se îndrepte.
