Când eram mici, ni se părea stresant când ai noştri ne spuneau: "Pe vremea mea..." şi ne juram că n-o să ajungem niciodată aşa. Acum, iată-ne în adolescenţă, când ne uităm la "puştime" şi zicem: "Pe vremea mea...". Exemplu: "Pe vremea mea, n-aveam telefon mobil, ne strigam în faţa blocului! Pe vremea mea jucam şotron, nu Diablo III. Pe vremea mea..." etc etc. E normal să fii nostalgic, uneori. Bănuiesc. Dacă eu o fac, înseamnă că e normal. Totuşi, unde se termină nostalgia şi unde începe inadaptarea? Câţi dintre noi continuă să trăiască în trecut, cu ochii la ceafă, având mintea plină de "Pe vremea mea....!!!" şi gândindu-se că valorile din trecut or să se reîntoarcă? Ne pierdem prezentul gândindu-ne cum a fost, în loc să vedem
cum e. Şi e dureros şi neplăcut.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu