joi, 26 iulie 2012

Lene, nervi şi muzică

Stăteam eu aşa, aseară... Şi m-a apucat cheful de soft music. Chef care s-a continuat şi în seara asta. Aşa că m-am gândit să împart cu voi un mini-playlist cu melodiile mele mai "liniştite" de la Electric Six. :-)

I Invented The Night
Watching Evil Empires Fall Apart
Transatlantic Flight
Broken Machine
Dirty Looks
Jimmy Carter
Dance-A-Thon 2005
Night Vision
Rubber Rocket
Germans in Mexico

P.S.: Mulţumesc, Emi, pentru că eşti mai eficientă decât netul meu în găsirea link-urilor. :-)

marți, 24 iulie 2012

Sindromul paginii albe

Nu aş fi crezut vreodată că o să ajung să sufăr de sindromul paginii albe. Eu, care scriam oriunde, pe orice. La restaurant, pe şerveţel, pe telefon, în tren, în gară, în staţia de autobuz, în baie, ORIUNDE. Am ajuns să mă uit la monitor şi să-mi fie frică de pagina albă din faţa mea, care aştepta să fie murdărită cu prostiile mele.

Am fost terorizată de paginile albe aproape un an. An în care n-am reuşit să scriu decât comentarii literare şi eseuri scurte, exclusiv pentru şcoală. Acum câteva luni, am ajuns la concluzia că n-o să mai scriu proză vreodată, şi mă gândeam cu regret la cele trei romane începute şi abandonate pe wattpad. Ieri, ca urmare a unei depresii scurte, dar foarte dureroasă, după ce am trăit cel mai greu moment din punct de vedere emoţional din ultima vreme, mi-am cumpărat un caiet şi un pix şi am scris. Două pagini de proză. Idei fără legătură neapărată între ele, fără să aibă prea mult sens sau coerenţă, dar le-am scris. Aşa că am ajuns acasă bine dispusă. Cu depresia pusă la punct, m-am aşezat în faţa laptopului şi am căutat volumul de schiţe, întrucât aveam experienţa necesară pentru a mai critica puţin specia umană. Stupoare. Sindromul paginii albe loveşte din nou, eu închid documentul proaspăt deschis şi renunţ. Aşa că mă deprim iar, de data asta fără să reuşesc măcar să scot ceva creativ din asta.

Concluzie: am scris postul ăsta ca un fel de hai-să-ne-bucurăm-cu-toţii-că-eu-scriu-iar. Sau, mă rog, că o să scriu iar. Cândva, când o să-mi fie foarte rău sau foarte bine.

Mic ghid despre cum să ieşi din starea de eu-nu-mai-scriu-niciodată:
  • Dacă nu poţi scrie pe PC/laptop, ia-ţi un caiet şi un pix. Soluţia asta e ideală dacă nu vrei să scrii prea mult.
  • Dacă nu poţi scrie în casă, mergi undeva afară, de preferat într-un loc care să-ţi placă.
  • Dacă te decizi să scrii, totuşi, în casă, ai grijă ca atmosfera să fie una cât mai bună pentru inspiraţie. Exemplu: mie-mi place să scriu seara/noaptea, cu lumânări parfumate aprinse pe birou, bând Cola sau cafea şi ascultând metal sau muzică clasică [în funcţie de starea de spirit din momentul respectiv.]
Micul ghid a fost, într-adevăr, mic.  De fapt, a fost o scurtă listă de "Dacă". Spor la scris şi, mai ales, spor la a mă citi.

luni, 23 iulie 2012

Culmea tupeului

Ţin să menţionez că este vorba de un tupeu din ăla jegos, cum numai în România găseşti. Vreau să-i mulţumesc vecinului meu că-mi face existenţa insuportabilă plin simplul fapt că respiră. Şi că nu pot să ţin geamurile deschise niciodată, pentru că pute a şobolani prăjiţi de la el.

Azi dimineaţă, javra naibii m-a trezit la 7 jumate cu bormaşina lui. La cât de obosită eram, l-am ignorat şi m-am culcat. M-a trezit un prieten care m-a sunat la 8 jumate, aşa că am renunţat să mai dorm. Cât ne uitam eu cu mama pe net la telefoane şi ne corversam cu tipele de la Vodafone, sună cineva la uşă. Mă duc şi-i văd mutra de şobolan care merită otrăvit a vecinului. Deschid. "Mama-i acasă?" "Da, dar are treabă." "Închideţi aerul ăla condiţionat, că ne curge toată apa în cap!" "Bine." Din partea mea, meriţi să te îneci în ea, lepră ce eşti. Pe la ora 15, m-am culcat iar. Boul încă găurea tot ce-i pica-n mână. BĂ, BOULE, ASTA-I ORĂ LA CARE PENSIONARII DORM, BĂ! Am făcut abstracţie de bormaşina lui şi de locurile unde i-aş da eu nişte găuri şi am reuşit să adorm. La 16 şi ceva, când m-am trezit, n-am putut să mă uit la TV decât cu sonorul la maxim. Boul găurea de zor.  Aşa că am dat drumul la aerul condiţionat şi m-am culcat la loc. N-ai să vezi. Ţârrrrrrr! Cineva la uşă. Iniţial, îmi bag picioarele şi nu răspund. Insistă. Îmi iau halatul, deschid, îmi zice să închid iar aerul, că-i curge apă-n cap şi că "mai pe seară poţi să-i dai drumu' iar". Bă, boule. Eu înţeleg că eşti un manelar care pute şi care cere pumni şi şuturi. După ce că nu mă laşi să dorm, vrei să mor şi de cald? Du-te dracu', bă, aerul meu, apartamentul meu, fac ce vreau eu între pereţii mei. Normal, politeţea mea înnăscută m-a împiedicat să-i comunic asta. Aşa că-i trântesc uşa-n nas. Închid aerul, conectez boxele la laptop... şi pun Prodigy. Mâine dimineaţă, când toată familia lui o să doarmă, eu o să-i dau trezirea cu Daft Punk. Şi la noapte, când sper ca el să moară în somn, o să găsesc eu câteva melodii cu bass puternic pe care să le ascult.

Trăim în România, şi asta ne omoară toţi nervii.

duminică, 22 iulie 2012

Leapşa şi premiu

Venit de la don'şoara Ada. N-am dispoziţie de scris.
Reguli:
1. Postează imaginea Liebster Blog Award
2. Spune 11 lucruri despre tine
3. Răspunde la întrebările adresate de cel care te-a nominalizat si formulează un set nou de 11 întrebări pentru cei pe care îi nominalizezi
4. Nominalizeaza 11 persoane (+link) care să realizeze acest tag
5. Mergi pe pagina lor şi anunţă-i
6. Nu da tag-ul inapoi !

Întrebările:
1. Anotimpul preferat? De ce? 
Iarna. Pentru că atunci m-am născut. Şi totul e alb şi lumea cântă colinde şi bea vin fiert.
2. Filmul/serialul/anime-ul preferat? De ce?
Seriale: FRIENDS, Sex And The City, Family Guy, American Dad, LOST. De ce? Pentru că de-aia. Filmul? Orice cu Keanu Reeves. Dacă-şi dă şi tricoul jos, deja nu mai contează ce film e.
3. Culoarea preferată? De ce?
Verde. De-aia. [Dacă întrebarea continuă să fie "de ce?", răspunsul meu va continua să fie "de-aia".]
4. Melodia preferată? De ce?
Momentan? "Invaders must die" de la The Prodigy şi "Auf Achse" de la Franz Ferdinand.
5. Cartea preferată? De ce?
Nu pot să răspund la aşa ceva.
Lucifer-Michael Cordy-subiect inedit şi un mod superb şi antrenant de a povesti.
Maşa şi extraterestrul-Nichita Danilov-proză psihedelică incredibilă.
Orice de Tibor Fischer. Orice de Sophie Kinsella. Orice de Stephen King.
6. Mâncarea preferată? De ce?
Pizza şi paste cu brânză. De-aia.
7. Băutura preferată? De ce?
COCA COLA. Cafeaua se pune? CAFEA CU COCA COLA. De-aia.
8. Jocul preferat? De ce?
The SIMS. Ce poate să fie mai minunat de atât?!
9. Țara preferată? De ce?
Austria, pentru că acolo mă simt ca acasă. În Viena mă simt mai acasă decât acasă la mine.
10. Animalul preferat? De ce?
Pisicile. Pentru că seamănă cu mine. Adorabile, da' fac ca toţi dracii dacă le enervezi.
11. Fructul preferat? De ce?
Nectarinele. Pentru că nu ştiu, dar îmi plac.


 Despre mine:
  1. Sunt adorabilă.
  2. Îmi plac animalele, în special pisicile.
  3. Îmi plac tatuajele şi vreau să-mi fac unul, dar nu mă hotărăsc.
  4. Sunt omul extremelor. E mereu una sau alta, dar niciodată în echilibru.
  5. Mă supăr repede şi-mi trece greu.
  6. Sunt politicoasă by default, dar respectul meu se câştigă foarte greu.
  7. Urăsc prostia, nesimţirea, ignoranţa şi minciuna.
  8. Dacă vreau ceva, vreau, şi-l vreau ATUNCI. FIX ÎN MOMENTUL ĂLA.
  9. Visez să fugăresc oamenii cu drujba pe străzi. [Numai pe ăia care-mi displac profund.]
  10. Sunt mereu sinceră şi directă, nu mi-e greu să zic "Băi, îmi place de tine" sau "Du-te dracului şi mori, lepră, te detest!"
  11. Îmi place să călătoresc, să învăţ lucruri noi, să cunosc oameni noi, să simt spiritul unei anumite civilizaţii. Mai mult decât toate celelalte ţări, vreau să ajung în Egipt şi în Rusia.

Rândul meu să pun întrebările.
1. Care e numele pe care ţi-ar fi plăcut să-l ai?
2. Având în vedere comportamentul tău actual, cine îţi place să crezi că ai fost în viaţa anterioară?
3. Dacă ar trebui să iei ACUM o decizie care ţi-ar schimba viaţa total în bine, dacă totul ar merge conform planului, sau total în rău, dacă nu, ai lua-o? Mai pe scurt: ţi-ai asuma un risc atât de mare?
4. Care e citatul preferat? [Autor + carte ar fi drăguţ.]
5. Ce ţară/oraş ţi-ar plăcea să vizitezi?
6. Care e formaţia care a trecut testul timpului şi a rămas printre preferatele tale?
7. Care e numele tău preferat?
8. Dacă te-ai putea întoarce într-un anume moment din trecut, unde ar fi şi de ce?
9. Care e cea mai amunzantă "prostioară" pe care ai făcut-o când erai mic/ă?
10. Bere blondă sau brună? Vin roşu sau alb?  Vanilie sau mentă sau scorţişoară?
11. Dacă Duhul Blogosferei ţi-ar îndeplini o dorinţă, oricare, care ar fi aceea?
Rândul meu să stresezi oamenii cu chestia asta. Pe care chiar m-am distrat scriind-o. Oarecum. 
Dau mai departe următorilor [PANOU PUBLICITAR SCRIE PE FRUNTEA MEA]: Ana, Liana, Kathy, Silviu, Emi, Elena. Atât, n-am de unde să scot 11 persoane, am redus drastic numărul persoanelor pe care le citesc. Bucuraţi-vă de publicitate.

sâmbătă, 21 iulie 2012

Prostia cotidiana

Prostia cotidiana e cea cu care ne confruntam zilnic. Deghizati in vanzatori nesuferiti, taxatoare de bilete cu bat in fund sau colegi de munca, prostii sunt peste tot. Mai rau e cand prostia se intalneste cu nesimtirea si misoginismul. Rezulta, astfel, o cascada de fantezii cu colegi de munca torturati din cauza prostiei de care au dat dovada. Sunt trei categorii de oameni pe care-i dispretuiesc si carora le sunt net superioara si nu ma feresc s-o zic: prostii, nesimtitii si mincinosii. Revenind la prostia deghizata jucaus intr-un coleg de servici. Care ma vede ca ma chinui sa car o lada de bere si nu pot. Asa ca sta cu mana-n cur si se uita la mine. Eventual imi mai da si ordine si se ofera sa ma plateasca ca un ban pentru fiecare lada pe care o car. Vezi, colegule, daca n-ai nimic in cap? Asa o sa ajungi: sa te plateasca jmekerii ca sa lucrezi pentru ei. Sa nu-ti vina sa-i impusti pe astia?

duminică, 15 iulie 2012

Atemporal


Colivia

Din phoenix-ul iubirii noastre
Au rămas doar o pană şi o
Mână de cenuşă gri.
Aştept de ani lângă urnă
Reînvierea Marii Păsări,
Dar pana se usucă zadarnic,
Iar cenuşa putrezeşte în
Miros de trandafiri albi.

Recunosc încă culorile vii
Şi aprinse în pulberea
Cenuşii. Le reconstruiesc în
Memorie ca pe un jigsaw-puzzle
Şi-mi înlănţuiesc încheieturile
De fiecare piesă.

Simt încă curentul bătăii
Aripilor-Curcubeu pe pielea
Mea pergamentoasă.
Au trecut ani, dar Phoenix-ul
Mereu renaşte.

Aştept.



 
Egypt

De ce taci, Sphynxule,
Ecou al vorbelor mele?
Speram ca trupul meu
Dezgolit să fie răspunsul
Enigmelor tale. Ce merge
Dimineaţa în patru picioare,
La prânz în două şi
Seara în trei? Umbra
Umbrelor noastre unite,
Îmbrăţişaţi precum blocurile
De piatră ale piramidelor,
Identificându-ne cu covorul
Nisipului.

Pe când soarele apune peste
Templul lui Luxor, eu mă
Găsesc încă în faţa ta,
Sorbindu-ţi fiecare cuvânt
Al tăcerii tale enigmatice.



O viaţă

Ia-ţi, dragă, iubirea şi pleacă.
Oricum nu mai am nevoie de ea.
A trecut timpul când îmi doream
Cu disperare pe cineva alături de
Mine. Au trecut zilele în care-mi
Păsa şi mă străduiam să fac totul
Bine. Ştiam că primăvara e epidemie
De astenie, nu de despărţiri...
Dar tu eşti excepţia care confirmă
Regula, ca de fiecare dată. Tu eşti
Trandafirul dintre spini, sau invers,
Cine naiba mai ştie pe ce lume
Trăim, dacă tu pleci aşa, şi mă laşi
Nelămurită?

Pleacă, iubite. Nu te mai vreau.
Iubirea-ţi n-am vrut-o niciodată.
Mă doare nu s-o zic, ci s-o gândesc.
Dintr-o prostie. Tu nu simţi nimic,
De ce să fiu eu cea care se gândeşte
La ce-ar fi trebuit să fie?

M-am săturat să-ţi zic, sunt serioasă,
„N-am vrut să fie aşa”. De ce mă mai
Chinui, când ţie nu-ţi pasă şi eu te văd
Altcineva? Doi străini, asta suntem, deşi
În urmă cu puţin ne juram că n-am fi
Ajuns vreodată aşa ceva. Ne vedeam
Îmbătrânind împreună, braţ la braţ
Prin parcuri, îmbrăţişaţi pe-o canapea.

Şi ne gândeam cum va să fie, cum o
Să plângem la mormânt... Fără să ştim
Că dintr-o viaţă ne-a rămas doar un
An fără început.


Nervi de primăvară*

O nouă primăvară de visuri şi păreri,
Cu amintiri prelungi şi nefolositoare.
Şi îţi răsună corbii în plete şi în păr
Pe timpul dulcilor iubiri amăgitoare.
Un moment la fel de neprielnic să-ncepi
Orice iubire nemuritoate, căci va să-şi
Afle sfârşitul în primăvara următoare.
Ea nu e cât vrea ea să fie, ci este cât
Vrei tu. Nimeni nu-ţi poate pune piedici
În calea a ce ai început. Dar va să se sfârşească,
Dragă, mult mai curând decât ai crede-            
Luând cu ea în vara cea întunecată
Eternele voastre iubiri şi regrete.


Ne jucăm

Uite! Vino mai aproape şi uită-te!
Vezi ce văd şi eu? Vezi cum mor?
Vezi? Haide, uită-te mai bine!
Oricum nu se mai poate întâmpla nimic!
Ce-a fost mai rău a fost deja,
De ce te temi? De mine?
Am făcut eu ceva rău? Din nou?
Da... Uitasem. Te-am omorât ieri.
A patra oară parcă-i, nu?
Ah, dar cine le mai ţine evidenţa?
Ne răzbunăm unul pe altul într-un
Joc sângeros şi scârbos şi greţos.
Şi toate astea, fără niciun scop.
Nu ajungem nicăieri, asta ne e clar.
Şi atunci? De ce mai jucăm?
Nu se ştie.
Jocul nostru e exact invers:
Cu cât stai mai mult în el,
Cu atât eşti mai laş şi mai incapabil
Să treci peste. Noi? Heh...
Noi suntem experţi. Am jucat
De-atâtea ori, şi de-atât de mult timp,
Încât ştim regulile pe derost.
Ar trebui să iau un premiu. Eu am
Inventat jocul ăsta. Jocul mizeriei umane,
Jocul decăderii morale şi psihice.
Da,da... Al meu e... De ce? Pentru
Că eu am reuşit să ne aduc în starea asta.
Da, ştiu, e incredibil câte pot să fac...
Şi fără să mă străduiesc, încă!
Ba, mai mult! Şi fără să gândesc!
Tu crezi.
Eu cred, tu crezi.
Eu cred. Tu în ce crezi?
Eu cred în tine şi în noi. În mine?
În mine am renunţat de mult să
O mai fac. De ce? Pentru că n-are rost.
Lasă, crede tu şi pentru mine.
Arată-mi că am un sens în viaţă,
Fă-mă să-l cred! Şi eu...
Eu o să-ţi rămân veşnic îndatorată.
Acum? Acum, ce pot să dau?
Nimic. Nimic mai mult. Poate
Doar iertarea. Către mine, evident.
Nu e ca şi cum, în toată chestia asta,
Tu ai fi făcut ceva greşit.
Până şi faptul că mă aşteptam să...
Nu ştiu. Nu atât să mă susţii,
Cât să îmi fii aproape. Atunci când
Mi-e mai greu. Cum ai făcut întotdeauna.
Vezi? Cu asta am mai inventat un joc!
Cine în cine are încredere.
Cine iubeşte pe cine.
Cine minte pe cine.
Nu, de minţit nu mă minţi.
Nici măcat atunci când promiţi
Că e ultima dată când mor.
Ar fi fost vina mea să te cred.
Ne jucăm de-a v-aţi ascunselea.
Cine se ascunde după cine.
Cine găseşte primul pe cine.
Ne jucăm de-a războiul.
Cine se ceartă mai mult cu cine.
Ne jucam de-a pistolul cu vorbe.
Cine omoară mai mult pe cine.

 
E lege

În seara asta te-am văzut ultima oară.
Ne-am unit privirile într-un păcat,
Într-o dorinţă pe care n-ai s-o afli
Niciodată, ne-am jurat credinţă până
Când n-o să ne mai întâlnim.

În seara asta v-am vazut ultima oară.
N-o să vă mai întâlnesc, şi nu-mi
Pare rău. Sufletele voastre de cupru
Au coclit de mult, în contact cu amintirile
Mele. Nu v-am iubit niciodată.
Nu am apucat să ţin la voi.

Singurul lucru care ne-a unit, de când
Ne ştim, a fost o pasiune comună: respiratul.
Când o să respir, de acum, mă voi gândi
La voi. Dorindu-mi cu ardoare ca voi
Să n-o mai faceţi. Sunt rea?
Sunt rea. Sunt o jivină.

Dar ce tot mint? Şi, mai ales-pe cine?
Pe oamenii ce cred că-n a lor viaţă
Iubirea n-au cunoscut-o? Nu. Pe voi.
Şi, mai ales, pe mine. Mi-e greu să
Recunosc că v-am iubit mereu, aşa
Cum mi-e greu să vă întorc din drum, acum.

Şi prea târziu, de-ar fi, ce mai contează?
Voi avea grijă, de acum, să mă feresc.
O viaţă nu e viaţă-ntreagă dacă n-am apucat
Pe toţi să vă iubesc. Pe toţi cei de care acum
Mă feresc şi-mi întorc ruşinat privirile pe stradă.
Pe toţi cei ce-aţi însemnat ceva în a mea minte, odată.


Cina cea de taină


Vreau să mor odată cu tine
Şi să mă învii a treia zi,
După scripturi.
Dar eu nu sunt Iisus, aşa
Cum tu nu eşti Maria Magdalena
Şi totul se pierde în cina noastră cea de taină
În care plângem unii peste alţii
În timp ce Da Vinci ne pictează cu neruşinare.

S-a dus dracului tot.
Fresca iubirii noastre s-a scofâlcit,
Vopseaua s-a uscat,
Iar pentru căcatul ăsta, numai Da Vinci e vinovat.
A vrut să ne scrie un cod,
Unul pe care să-l ştim doar noi,
Să ne uităm unul la altul şi să ne spunem
„Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu care se frânge pentru voi”
În timp ce Iuda se ridică discret,
Şi pleacă să ne vândă pentru 22 de arginţi jumate,
Pentru că şi-au luat partea de 25% pâna şi din
Preţul morţii noastre.
Pentru că asta merităm,
O moarte păgână,
Mână în mână,
Ştreang în ştreang,
Cu Lazăr care să stea lânga noi şi să întrebe:
„Unde eşti tu, Ţepes, Doamne ?! “
Şi eu să-i doresc o moarte blândă,
Pentru că acum nu mai are cine să-l salveze.
Bietul Lazăr, de iubire a început să delireze
Aşa cum Iuda, când a văzut banii, a început să saliveze.
Si mă doare-n ştreang,
Pentru că numai pe el îl mai am,
În timp ce mă uit cum Satan işi scrie Evanghelia cea dreaptă,
Care va fi de lume uitată şi ignorată,
La fel cum Codex Gigas e admirată şi blamată.


Bed-time story

I am not Shakespeare, but if I were,
I’d tell you that you are the sun of my life.
I ain’t no King nor queen, and yet, love
Is my kingdom. For I have loved a thousand times
And lived a thousand lives, none as bright
As the feelings I now feel deep in my heart.
Were I to claim I loved you, such thing
Cannot be done. For words are never right
For a feeling that’s so wrong. Were I to say
I would be lost without you, I’d shamelessly
Lie, for I know not how it is like to be without you.
Oh, how I wish I were a poet, how I wish my thoughts
Were deep! I could have saved a hundred minutes
Saying just one right word. Oh, how I wish I were
A painter, shading off the ochre canvas! I could
Have saved a thousand words, painting just one form.
All that I now wish, my darling, is to dip in your deep thougts
And see the lucky young lady that you are dreaming of.

 *Titlul unei poezii de George Bacovia. Acest titlu, cât şi primul vers, aparţinând poeziei lui G. Bacovia, era una din cerinţele concursului pentru care am scris poezia.

vineri, 13 iulie 2012

Despre priviri

Am avut ocazia să privesc foarte mulţi oameni în ochi, pe parcursul vieţii mele. În special pentru că în timpul unei conversaţii tind să menţin contactul vizual cu interlocutorul. Aşadar, am avut ocazia să văd ochi frumoşi, ochi mai puţin frumoşi, monocromi, bicolori etc etc. Gri, albaştri, căprui, verzi, căprui-verzi [din punctul meu de vedere, cea mai sexy combinaţie].

Postul ăsta nu este despre culoarea ochilor, ci despre priviri. Despre ce e dincolo de ele, mai exact. N-am stat niciodată să analizez ce se ascunde în spatele ochilor unui om, până astăzi. Mă mulţumeam să admir culoarea şi forma. Stând ochi-în-ochi cu vreo 2 băieţi şi două fete, azi, m-a apucat brusc analiza. Aşa că mi-am extins aria de căutare şi am ajuns la 4 băieţi şi două fete. Pe rând, ce-am citit în ochii lor:

Băieţii.
X1: Inteligenţă.
X2: 90% malefic, 10% psihopat.
X3: Nimic. Absolut nimic. Vid absolut. Prostie cruntă.
X4: Era ceva, dar era ascuns bine şi nu mi-am putut da seama.

Şi fetele:
Y1: 100% psihopată.
Y2: La fel ca la X4, ceva complex, greu de ghicit.

Astă-iarnă, când mi s-a spus că o persoană şi-a dat seama că sunt deşteaptă doar privindu-mă în ochi, mă gândeam că e doar un compliment. Acum, analizând diferitele priviri, îmi dau seama că avea dreptate şi că-ţi poţi da seama de capacitatea intelectuală a unui individ [sau de lipsa acesteia] doar privindu-l în ochi.

P.S.: Singurii ochi albaştri care mi-au plăcut vreodată şi care or să-mi placă sunt ai lui Anthony Hopkins. De ce? Pentru privirea de psihopat absolut pe care o are.


joi, 12 iulie 2012

Record

Nu ştiu cât timp am reuşit să fiu nervoasă maxim, dar cu siguranţă nu am depăşit 24 de ore. Până azi. La ora la care scriu eu mini-postul ăsta plin de frustrări [00:03], am ajuns cu succes la a avea 32 de ore în stare pachet-de-nervi. Cu toate intervenţiile prietenilor, creierul meu refuză să se relaxeze şi să uite. M-am culcat nervoasă, am visat aceeaşi chestie care mi-a provocat starea actuală, m-am trezit nervoasă. Şi am aşa...un sentiment... că n-o să-mi treacă prea curând.

Decât dacă-l dau jos pe Băse. Dacă-l dau jos pe Băse, or să-mi treacă toate supărările.

marți, 10 iulie 2012

Cine te iubeşte, te iubeşte aşa cum eşti

După relativ scurta mea existenţă pe această planetă, existenţă care se continuă, spre exasperarea locuitorilor Terrei, am ajuns să înţeleg ce însemnă, de fapt, "cine te iubeşte, te iubeşte aşa cum eşti". Asta s-a întâmplat cam în urmă cu o săptămână şi jumătate, dar am fost prea ocupată extenuată leneşă să scriu.

Contrat credinţei larg răspândite, "cine te iubeşte, te iubeşte aşa cum eşti" nu înseamnă că poţi să crăpi în tine cât mănâncă populaţia Chinei pe toată ziua. Stupoare. V-am ruinat bazele vieţii voastre bulimice. Nu înseamnă nici că poţi să faci orice te taie pe tine capul, pentru că iubi te va suporta la nesfărşit. "Cine te iubeşte, te iubeşte aşa cum eşti" reprezintă doar...un adevăr. Un adevăr care a fost mult prea mult interpretat. O frază simplă, care a ajuns să fie terfelită de toţi fraieraşii.

De ce "cine te iubeşte, te iubeşte aşa cum eşti"? Pentru că altfel n-are cum s-o facă. Aşa cum am scris eu într-o poezie [nu-mi mai amintesc care şi, oricum, eu nu scriu poezii], "iubim imaginea noastră în alţii". Practic, dacă mie îmi place Stephen King, ascult doar Type O Negative şi mă uit exclusiv la filme cu Jack Nicholson, dar spun cuiva că îmi place Aldous Huxley, ascult Deep Purple şi mă uit la filme istorice, persoana respectivă o să iubească imaginea pe care eu i-am creat-o despre mine, şi nu pe mine cea adevărată. Dacă nu mă iubeşte aşa cum sunt, nu are cum să mă iubească, pentru că nu sunt eu, deci nu m-ar iubi pe mine.

Îmi pare rău dacă nu am fost prea coerentă în seara asta, oboseala mă doboară, dacă n-a şi făcut-o deja, şi nu ştiu când altcândva aş fi reuşit să-mi organizez gândurile măcar la nivelul ăsta, astfel încât să reuşesc să exprim ce am avut de zis.