joi, 5 septembrie 2013

Bun venit în România!

Salutări, străinule. Mă întreb ce gânduri nu-ți dădeau pace și te-au adus pe aceste meleaguri pitorești, din care noi încercăm cu zădărnicie să scăpăm.

Încă de la intrarea în România, ceva e clar. E ceva schimbat. Să fie ceva în aer? În apă? Nu. E ceva pe jos. Un gunoi. Dacă te mai uiți, sigur mai găsești câteva. Să zicem, vreo 20-30. Pe o arie de doi metri pătrați. Te apleci să iei gunoiul și să-l pui la coș, când simți cum ceva zbârnâie pe la picioarele tale.  Te uiți în jos-o coadă! E un cățel. Te bucuri și dai să-l mângâi, dar piticania se ferește. Te uiți puțin la el. E slab, murdar și neîngrijit. Te întrebi al cui o fi și de ce n-are grijă de el, chiar când încă vreo câțiva te înconjoară. Unii cu priviri ostile, unii dornici de joacă, bătrâni sau pui. Începi să fii nelămurit. Pe ce teritoriu sălbatic ai ajuns? Faci câțiva pași și aproape îți sucești piciorul într-o groapă. Ei, nu-i nimic. Ai și tu din astea în țara ta. Dar pe măsură ce înaintezi, gropile se înmulțesc și devin imposibil de evitat. Calci prin ele. Te obișnuiești. Admirând arhitectura specială a clădirilor, ajungi la un semafor. Aștepți cuminte culoarea verde și te nelămurește puhoiul de oameni care se îmbulzesc printre mașinile claxonând. Asta doar dacă nu ești turc sau italian, caz în care ești deja parte din mulțimea nerăbdătoare. Nu știi drumul spre hotel, așa că încerci să întrebi pe cineva, dar lumea îți răspunde scurt, înainte să termini: "N-am, dom'le! La muncă, la muncă cu voi!!!" Mai încerci, dar nu reușești să scoți nimic în afară de două bancnote mototolite și o poveste a vieții cuiva care știa că nu trebuia să se căsătorească acum 30 de ani, dar nu știe și unde se află hotelul. Ți se face foame, așa că intri într-un fast-food. Mirosul e familiar, dar nu sunetul. Se aude ceva cu un ritm oriental relativ plăcut. Chiar când începi să te obișnuiești, un domn corpolent plin de bijuterii apare în prim-plan, scoțând niște sunete sinistre, înconjurat de câteva domnișoare fără simț estetic care acompaniază sunetele domnului cu mișcări ritmice din fesele dezgolite. Prinzi câteva fragmente și înțelegi câteva nume de mașini și o enumerare de diverse valute. De după tejghea apare o față posacă. Saluți, zâmbești și te întreabă cu ce. Cu ce? Ce....cu ce? Așa că alegi la întâmplare ceva de pe panou. Dacă n-ai văzut niciodată un cur, acum e timpul potrivit, dat fiind că așa ești tratat. Ți se aruncă mâncarea pe tejghea, împreună cu restul, iar fața posacă dispare undeva în spate. Iei mâncarea și pleci. Nu-ți mai e foame.


7 comentarii:

Mich spunea...

Una dintre cele mai epice si mai adevarate descrieri despre Romania pe care am citit-o :))
Analizand situatia tarii, asa cum ai facut si tu, nu stiu daca sa plang sau daca sa rad...da' totusi, parca as rade, in ideea ca doar-doar mai exista o mica raza de speranta :|

Ada spunea...

Ok, o să încerc să fiu scurtă: îți urmăresc blogul de când l-am descoperit. Și atunci când l-am descoperit am citit și din postările anterioare. Da, asta nu înseamnă că îmi amintesc mare parte din ele, dar chiar e o plăcere să te citesc. Oricât de mult te scârbesc oamenii și alte alea, tot e o plăcere. În unele dăți eram ceva gen „Și eu la feeeel! Whaw”, și în altele „Nu, nu, nu! Turcoaz e spre verde, nu spre albastru! :(”. Oricum, știu că știi că ești o persoană minunată, dar sper că știu că nu te deranjează să o auzi (citești). Deci, da, tu=ființă de-a dreptul genială.
Punctul doi (oh, aici trebuie să spun ceva despre postare care nu e pe lângă subiect): Am întâlnit și omuleți din fast-food-uri care erau super de treabă. :D
Ok, nu uita: genială.
Ș'acum: pa. :)

Bloody Mary spunea...

Către voi, minunate ființe de mă comentați, trebuie să-mi deschid inima și creierul și mâinile, ca să pot scrie. Ce-i drept, când intru să verific dacă am comentarii, intru plină de nervi, gata să mă cert cu toți cretinoizii. Și de multe ori, acolo sunt, la pândă, cu gramatica lor precară și cu o lipsă pronunțată de bun simț. Alteori, dau de comentarii ca ale voastre, care mă fac să roșesc la 2 dimineața. Glumă de actualitate: dacă eram la o altitudine mai mare, acum aș fi avut fața ca o roșie montană, ha-ha.

Mich, mie, sincer, nu-mi vine să râd. Îmi vine să plâng. De fiecare dată când mă întorc în țară, îmi vine să plâng din ce în ce mai tare.

Ada, acum fața mea devine ca un fel de Ketchup. Aveam o altă glumă pe tub, așa, ca-ntre fete, dar am zis să nu fiu scârboasă. Nu mă scârbesc toți oamenii, doar cei care nu corespund definiției mele [Mariei/Oanei/numaiștiucaredineleascris-o, postată undeva pe aici. Nu-i așa că turcoaz e spre verde?!?! Și eu am întâlnit oameni drăguți la fast-food. Și la Kaufland. Și ultima dată îi zâmbeam tipului de la casă, care era tare frumușel, și am intrat cu căruciorul în gard . Geniala de mine te salută! Pa!

Mich spunea...

Am zis de faza cu rasul pentru ca eu cred ca plangem atunci cand suntem disperati, instabili emotional si mai ales, dezamagiti, pierzand orice urma de speranta :)
Stiu, uneori am o logica de da in gropi (ca tot sunt destule).

Mucegai spunea...

Ai inceput bine, trecand in forta prin cateva cutume ale Romaniei si ai sfarsit la...fast food?! Epic romanesc.
Draga, trebuia sa-l duci la Shaormeria Dristor sa urle aia la el!
:))

Andreea spunea...

Nu-s de acord, da` ma rog. Mereu mi-a placut blogul tau, mereu l-am citit cu interes si alea, alea.

Stiu ca vanezi orice greseala gramaticala, mai sa te uiti cu lupa dupa ele. Din fericire, eu nu fac d-alea, dar mai fac ardelenisme ce, "sa ploie" in loc de "sa ploua" si stiu ca mi-ai sari la gat, deci incerc sa vorbesc cat mai corect gramatical posibil. Multumesc.

Revenind. Nu toti incercam sa scapam. In fact, eu nu incerc deloc sa scap. Ma ghidez dupa zicala "Daca vrei sa pleci, nu te tine nimeni." Nu-i nici o aluzie daca asta o sa sustii.

Voiam doar sa zic ca nu sunt de acord. Cred ca esti mult prea inteligenta ca sa zici "Nu-ti place, nu citi, ce nu se pricepe?" dar poate o sa fie comentatori/fani foarte inraiti care mai sa ma impinga in scaunul electric.

O seara frumoasa in continuare.

Bloody Mary spunea...

Mulțumesc. Îmi plac oamenii care știu să-și exprime dezacordul frumos, fără jigniri, fără organe fugind prin fața ochilor ca într-o orgie sexuală.

Chiar mă uit, de multe ori, și critic în gândul meu.

N-am auzit prea mulți oameni care să spună că ei vor să rămână. Nu că nu vor să plece sau că le e indiferent, ci că VOR să rămână și să schimbe ceva. De fapt, a fost o singură persoană. Și eu, îți zic cu mâna pe inimă, abia aștept să plec și să nu mă mai întorc. "Aaaa, că acolo o fi altfel!" Este. Este civilizat, iar eu asta caut.

Nu cred că am "fani înrăiți", doar "fani răi ca mine". :D Eu nu te împing nicăieri, mai că-mi vine să te iau în brațe. Serios.

O seară faină!