joi, 15 noiembrie 2012

Ce urmează după ce mori?

De trei-patru săptămâni, am reuşit să intru într-o depresie profundă, cauzată de o [aparent] simplă întrebare.

Fiind o persoană obsedată de control, care-şi doreşte mereu să fie stăpână pe situaţie, când mă confrunt cu lucruri asupra cărora n-am putere, apare o problemă. Şi dacă nu pot s-o rezolv, mă deprim. Asta s-a întâmplat cam în urmă cu trei săptămâni, când am început să mă gândesc [din nou] ce se întâmplă după ce murim. Şi nu existenţa Raiului sau a Iadului mă sperie, prefer chinurile veşnice în omniprezentele cazane cu smoală, pentru că măcar ăsta ar fi un lucru cert. Ceea ce mă îngrozeşte e simpla neputinţă de a şti. De a şti ce urmează. De a şti ce o să se întâmple. Dacă nu-mi satisfac curioziatea în legătură cu o anumită chestie, nu sunt "în apele mele" o perioadă bună de timp. Şi am ajuns, astfel, şi la problema pe care o au cei mai mulţi.

Există două feluri de oameni care se tem de moarte.
Cei care se tem pentru că nu şi-au trăit viaţa aşa cum ar fi vrut [a se vedea postul anterior] şi cei care se tem de necunoscut. În general, pentru mine necunoscutul e o provocare. Dar unde se termină provocarea şi unde încep să-mi fac griji?

Ca să stea liniştit şi să-şi continue existenţa, omul a inventat religia. Să ne imaginăm că strămoşii noştri, în loc să fugărească mamuţii cu pietre şi beţe, stăteau la gura peşterii şi meditau la ce se întâmplă după moarte... Şi se deprimau... Şi venea Tigrul cu colţi de sabie în spatele lor, şi ei oftau, gândindu-se la efemeritatea vieţii omeneşti... Aşadar, s-a inventat religia. Subiect pe care nu vreau să-l abordez acum. Şi omul s-a liniştit, asigurându-se că există CEVA după ce mori, că nu e doar vidul absolut care te aşteaptă.

O perioadă, am încercat să procedez la fel. Având în vedere că fiecare îşi alege o religie care să corespundă dorinţelor sale, am făcut acelaşi lucru şi am ales să cred în reîncarnare, pentru că asta m-ar linişti pe mine şi m-ar face să progesez ca om. Bun. Mi-am propus eu să cred în reîncarnare. Am încercat. M-am străduit. Cert este că-mi lipseşte credinţa aia pură, tâmpă, ca să spun aşa, a adeptului tipic. Eu am încercat să cred într-un fel mai mult sau mai puţin ştiinţific. Şi n-am reuşit. Totuşi, continui să încerc în continuare, cu speranţa că experimentul cu "dacă spui o minciună de [aproximativ] 16.400 ori ajungi s-o crezi" are un oarecare temei real. Ce m-a nemulţumit la acest mod de a gândi despre "lumea de apoi"? Faptul că am ştiut tot timpul că este cât de real vreau eu să fie. Că totul e la mâna imaginaţiei mele şi că dacă mâine m-ar lovi autobuzul poate că nu s-ar întâmpla totul cum mi-am imaginat eu. Blamez atât creştinii [şi toţi fanaticii religioşi, în general] că-şi construiesc minciuni care să-i mulţumească şi se închină la ele, când eu fac la fel.

Eu am nevoie de dovezi pentru un lucru pur spiritual. Motiv pentru care nu mă mint că o să reuşesc să-mi răspund la întrebare pe parcursul vieţii şi că o să mă simt mai bine. Încerc să amestec două lucruri total diferite. Şi, de data asta, nu-mi mai iese...

Vreau să fie clar că nu-mi propun să epuizez subiectul. Nu reuşesc să transpun aici nici 1% din ce e în mintea mea, oricât aş scrie. Încerc doar s-o fac într-un mod cât mai accesibil

2 comentarii:

silviutzzz spunea...

Uită-te la Fight Club. Poate reuşeşti să scapi de această obsesie a controlului.
În legătură cu ce vine după ce dăm ortu' popii.. e complicat. Mie îmi place să cred că dupa ce voi muri, mă voi întâlni cu George Carlin. Deşi nu e rea nici ideea musulmanilor, din punct de vedere masculin sau (după caz) feminin.

Bloody Mary spunea...

The first rule of Fight Club is you don't talk about Fight Club!