Despre vorbe şi actul în sine

Întâi, un strop de bucurie matinală. M-am trezit foarte binedispusă. Foarte. Ca de vreo câteva dimineţi încoace, de fapt. Foarte...

Revenind. Mă gândeam să scriu o continuare la lucrurile cu care rămâi după o relaţie, dar nu am destul material. Aşa că o să scriu, pe fugă, despre vorbe.

Ideea de la care am pornit a fost următoarea: ce se întâmplă dacă realizezi că în urma unei relaţii nu ai rămas, efectiv, cu nimic? Că tot ce-a putut să-ţi spună persoana cealaltă a fost ignorat cu desăvârşire de creierul tău? Ajungi la concluzia că ţi-ai pierdut timpul, sau nu?

A doua idee a fost: dacă vorbiţi atât de mult, ce vă spuneţi? Şi răspunsul cel mai des este "nu ştiu". Şi-atunci de ce căcat mai vorbiţi. În momentul în care deschizi gura, cu speranţă în ochi şi cu nimic în creier, ar trebui să te gândeşti dacă ai sau nu ceva relevant de spus. Dacă eu îţi cer să-mi explici cum funcţionează aparatul de făcut cafea şi tu-mi spui că ai mâncat paste ieri, dar nu ţi-au plăcut, pentru că erau cu roşii, dar ţie îţi plac cu brânză, aşa cum ai mâncat în Italia, da, ai fost în Italia, e foarte frumos, ai fost şi la Pisa, te-ai urcat în turn, te-ai fotografiat cu el, eu am fost în Italia?, vai, doamne, ce paste bune au ăia acolo şi îngheţata, vai, ce îngheţată, n-ai mai mâncat niciodată aşa ceva..., iar eu răman uitându-mă confuză şi fără cafea, nu văd logica. Şi nu văd nici motivul pentru care am mai vorbi vreodată.

Ideea în sine era că, vorbind, ar trebui să transmiţi ceva. De preferinţă relevant. Că nu-mi pasă de câte ori ai fost tu în Italia şi cel fel de paste ai mâncat, când eu vreau doar să-mi fac cafea. Şi cealaltă idee era că ar trebui să asculţi persoana de lângă tine. Indiferent ce inepţii spune, ar trebui să rămâi măcar cu o frază coerentă din tot ce-a debitat, ca măcar să nu poţi spune că ţi-ai pierdut timpul.

Eu vorbesc mult. Şi îmi plac persoanele care vorbesc mai mult decât mine. Singura problemă e că mi-e greu să găsesc pe cineva care vorbeşte mult şi spune şi ceva relevant. De obicei, îmi pierd interestul după 5 minute de ascultat, aşa că îmi rotesc ochii cu disperare, dar povestea pastelor Italiene continuă, nefiind întreruptă, într-un final, decât de faptul că povestitorul trebuie să plece. Moment în care mie mi se luminează faţa şi merg la Mc să-mi iau un espresso.

Despre decenţa în scris

Am fost recent pusă în situaţia de a trimite nişte lucrări la un concurs, în cadrul şcolii. Am ales "Confesiunile Omului Bocanc" şi "Whiskey sub umbra patului", pentru proză. Să vă spun ceva. Când trimteţi la un concurs în cadrul şcolii, brusc, personajele voastre nu se mai pişă şi nu se mai cacă. Ele urinează. Şi astfel, "Se pişa graţios pe părerea lui" a devenit "Urina graţios pe părerea lui". La fel şi "Mă doare-n cur", care s-a transformat în "De-aia nu mai pot". Urât, foarte urât. Mi-e ruşine că am făcut aşa ceva, în primul rând pentru că am ştirbit autenticitatea poveştii. Pentru cei cărora nu le e familiară: povestea prezintă un El şi o Ea, el schizofrenic, ea alcoolică. Chiar nu cred că-i Ei îi păsa că a vorbit "urât". Totuşi, nu mă încânta nici ideea de a le băga unor profesori căcatul sub nas. Mă refer strict la cuvântul din text.

Am găsit o chestie foarte faină [ca multe altele, de fapt] şi m-am gândit s-o împărtăşesc. Am vrut să transcriu primul fragment exclusiv în engleză, pentru cititorii mei mai pudici, dar na, până la urmă, arta e artă.

Ideea concentrată de Stephen King în 2 pagini [mult prea mult ca eu să redau aici], este că, înlocuind cuvintele cu ceva mai puţin porcos, strici povestea. Şi că, în funcţie de personaj, poţi, totuşi, să spui ceva mai...decent.

"Sau meditaţi la pasajul acesta din Brain Storm de Richard Dooling, unde vulgaritatea devine poezie:

"Obiectul A: Un penis grosolan cu măciulie tare, un barbar pizdivor fără nicio fărâmă de decenţă. Căpetenia tuturor canaliilor. O jigodie infamă şi vermiformă cu o scânteiere şerpească în unicu-i ochi. Un turc înfumurat care loveşte în criptele întunecate ale cărnii ca un fulger falic. Un mojic lacom în căutare de umbre, crăpături umede, extaze vâscoase şi somn..."

Exhibit A: One loutish, headstrong penis, a barbarous cuntivore without a flyspeck of decency in him. The capscallion of all rapscallions. A scurvy, vermiform scug with a serpentine twinkle in his solitary eye. An orgulous Turk who strikes in the dark vaults of flesh like a penile thunderbolt. A greedy cur seeking shadows, slick crevices, tuna fish ecstasy, and sleep...

Chiar dacă nu apare sub formă de dialog, vreau să mai reproduc aici un pasaj din Dooling, pentru că e-o demonstraţie a reciprocei: că se poate ajunge la un grad de scriitură admirabilă, fără să faci absolut deloc recurs la vulgaritate:

"Se urcă pe el călare şi se pregăti de necesarele conexiuni dintre porturi, adaptorii masculin şi feminin pregătiţi, I/O activat, server/client, master/slave. Nimic altceva decât două maşini biologice high-end pregătindu-se de un contact la cald cu modem prin cablu şi cu acces reciproc la procesoarele front-end ale fiecăruia."

She straddled him and prepared to make the necessary port connections, male and female adapters ready, I/O enabled, server/client, master/slave. Just a couple of high-end biological machines preparing to hot-dock with cable modems and access each other's front-end processors.   "

Personal, prefer al doilea pasaj, din toată inima. Poate sunt eu îngustă la minte şi nu văd poezia din primul, dar ce mă pregătesc să văd, după încă un asemenea pasaj, este masa de prânz, luată cu câteva ore în urmă...

Despre plăcerea de a-ți face toate plăcerile

E ok să îți îngăduiești câte un lucru care-ți face plăcere, din când în când. Toți facem asta, cu simplul scop de a ne menține pe linia de plutire. E ca o supapă prin care eliberăm stressul, ocazional. Și e perfect.

Toți avem plăceri vinovate. Mai puțin eu. Eu am doar plăceri, pentru că vinovată nu mă mai simt, în niciun caz. Obișnuiam să trăiesc fără păreri de rău. A urmat o perioadă în care m-am simțit ultimul om, în care îmi era rușine de mine, îmi era rușine că exist. Încă mă trezesc dimineața și nu sunt sigură că pot să fac față unui val de oameni pe parcursul zilei. Definiția dată de DEX este următoarea: HEDONÍSM s. n. Concepție etică potrivit căreia scopul vieții este plăcerea; cultul plăcerii. – Din fr. hédonisme Filosofia mea de viață în momentul actual este un hedonism zen, două concepte care se bat cap în cap și pe care eu mi le însușesc în același timp. Mai precis, încerc să ating o împăcare cu sinele nerefuzându-mi nimic. Niciodată. Am ajuns la concluzia că mi-a părut rău prea mult, că mi-am pierdut ani gândindu-mă la șanse ratate, că n-o să ajung prea departe ca om cu gândirea asta.

Așadar, acum, nu-mi mai refuz nimic. Orice vreau-fac. Orice simt-fac. Și la început a fost foarte, foarte bine. Am fost într-o stare nirvanică continuă. Scop atins, deci. După un timp, evident, așa cum se întâmplă când ți-e bine prea mult timp, am început să mă obișnuiesc cu starea asta și s-o văd ca pe o stare normală, banală. Așa că am căutat alte și alte chestii cu care să mă relaxez. M-am plictisit și de cărți, m-am plictisit și de băutură, m-am plictisit și de sport. Am fost în faza țigărilor cam două săptămâni, acum au devenit banale și enervante, la fel ca orice altceva. Momentan, desenez. Urât, abstract, linii ferme, trasate adânc. N-am desenat niciodată frumos, nu pot decât să pictez. 

Singurul lucru pe care mi-l refuz constant este somnul. Din lipsă de timp. Și asta face ca orice altă activitate aducătoare de plăcere de moment să fie prost făcută, iar plăcerea obținută-de o intensitate slabă. Acum două zile am dormit 30 de minute. Astăzi încerc să termin o carte, și nu reușesc decât să reintru în depresie. Beau un Twinings și scriu, și scriu, și scriu...

Cu ce rămâi după o relație

Am ieșit să scriu postul ăsta cu apa șiroind pe mine și șampoin în mijlocul capului. După care am realizat că nu era așa imporant, și mi-am continuat dușul.

După cum am promis, o să mai scriu despre iubire. Azi, despre relații. Mai exact, despre partea mea preferată-despărțirea! [Jivină ce sunt.]

După ce vă despărțiți, există două extreme: să încerci să uiți tot-greșit. Foarte greșit. Și să îl/o divinizezi. Și mai greșit. Ce ar trebui să faci este să culegi chestiile bune cu care ai rămas din relația respectivă. Lucrurile care te-au ajutat să evoluezi sau care te-au schimbat ca om. Personal, am o colecție mai variată de "învățăminte" decât majoritatea, bănuiesc, pentru că nu sunt bizoancă, să spun: "Nu ascult X, că-mi amintește de el! Nu mănânc Y, că asta mânca și el!" Și-mi amintesc ce mi-a spus un prieten. E ok să te gândești la un el sau o ea când vezi ceva carateristic persoanei respective, doar să n-ajungi la "O, uite, un pahar cu apă! Și fostul meu iubit bea apă..."

Printre lucrurile cu care am rămas, se numără, în primul rând, formații care-mi sunt foarte, foarte dragi. Unele le mai ascultam și înainte, dar mai puțin, de unele am auzit abia în momentul respectiv. Și așa am ajuns eu să ascult Disturbed, Marilyn Manson, Muse, VNV Nation, The Inkspots, Daft Punk, The Chemical Brothers, Veritasaga. Mai sunt și câteva cărți: "Gargui", "O perfectă zi perfectă", "Posibilitatea unei insule"-pe care am detestat-o din adâncul sufletului și nu am de gând să-mi schimb simțămintele în ceea ce o privește-, "Ubik". Posibil cea mai ciudată chestie: au început să-mi placă iepurașii... Nu mai zic de zeci de filmulețe drăgălașe, numai bune pentru depresie, cu pisicuțe, cățeluși, lemuri și alte animale. Probabil mai sunt mult mai multe, dar atât reușesc să-mi amintesc momentan. Oricum, ați prins ideea. N-are rost să aruncați timpul la gunoi, dar nici să trăiți în trecut-luați ce-i mai frumos și treceți mai departe!

Later edit: Cum am putut să uit de Electric Six? Cum?! CUM???!!!

Impersonal

Tribut lui Martin Page-"O perfectă zi perfectă".

Câteodată, nu vreau nimic mai mult decât să-mi zbor creierii. Sistemul de învățământ din țara asta o să mă distrugă. Mai trag un fum, mai dau pe gât o gură, mai învăț trei cuvinte, îmi mai bag picioarele o dată, de două, de trei ori. De câte ori e nevoie. Mai trec de un cancer la plămâni, mai fentez un infarct, totul e bine, Ceaușescu a căzut, e Revoluție, trăiască România cea liberă, în care Kent-ul se fumează, nu se dă pe sub mână! Simt cum țigara fumată încearcă să-mi spună ceva. Mori. Dar nu e genul ăla de mori suav, ca șoptit de o amantă, nu, e un "mori" sec. Un mori "zboară-ți creierii". Un mori și atât, doar mori odată. Ceaușescu și poporul! Ness cu Fanta, n-avem altceva mai bun. Zece minute de televizor, după care mă mai gândesc dacă mai mor odată, s-ar putea să fie deja prea mult pentru seara asta. Parc-ar mai merge un cui, în sicriu sau în gură sau în perete, e bun un cui la casa omului. BANG! Bang, bang, he shot me down... Mai merge un pic de comunism, cu o felie de pâine prăjită și ceai. Ia cu Earl Grey, să nu ți se-aplece. Bang, bang, I hit the ground... Doar mori odată. N-ai să vezi, drogule, nunu, nu azi! Azi TRĂIESC. Cu tine, prin tine, nu contează cum, important e doar că azi trăiesc, iar tu ești acolo, în amintirea mea, la fel de viu ca întotdeauna, la fel de vie. Bang, bang, that awful sound... Bâz, bâz, Nancy Sinatra și VNV Nation, și țigări și cafea, hai, murim și noi azi, sau mai așteptăm puțin? Așteptăm să vină mâine, sau nu mai așteptăm nimic? E 16 decembrie, Timișoreni, azi nu mai murim aiurea, azi murim pentru patrie și posteritate, murim pentru faimă și pentru dreptate! Muriți voi pentru dreptate, eu mor doar așa, ca hobby, în timpul liber. E plăcut să-ți vezi cerebelul pe gresia din baie, la 6:03 dimineața. Mă scuzi, ai ceva la ochi. Dada, chiar acolo. Era o rămășiță din nervul optic, gata, ai luat-o. Bang, bang, my baby shot me down...

Cum să te îndrăgostești corect

M-am confrutat de multe ori cu ideea de "ew, ce scârbos, cum să fie fetele cu fetele și băieții cu băieții". Dragele și dragii mei. Nu iubiți un vagin, așa cum nu iubiți un penis. Iubiți o personalitate. Un caracter. Un mod de a fi și de a gândi. Vorbesc acum despre ceva mai mult decât fizic. Până la urmă, contactul sexual între două persoane de același sex e perfect posibil, dar nu despre asta e vorba acum și nu asta mă interesează.

Ideea e că nu te îndrăgostești pentru că-i frumos. Pentru că are picioare lungi. Pentru că te plimbă cu BMW-ul și ți-a cumpărat iPhone. Pentru că are sânii cât bidoanele. Te îndrăgostești pentru că al tău creier simte nevoia de a comunica cu alt creier, de a împărtăși idei. Simți nevoia să te regăsești în celălalt, vrei să auzi ideile tale ieșind pe gura lui sau a ei, fără ca tu să i le fi spus vreodată. Și așa te îndrăgostești... Spiritual, intelectual, profund. Nu de niște părți ale corpului, nu de niște posesii materiale.

În ceea ce mă privește, aș defini dragostea ca fiind o puternică atracție fizică și emoțională față de o persoană. Și sunt absolut sigură că nu sunt singura care găsește o persoană inteligentă mult mai atrăgătoare. Să-l luăm pe domnul U. Domnul U arată cam de nota...5. După care vorbiți și afli că a creat niște fetițe în laborator, deci, e genial. Și așa, domnul U începe să arate de nota 7-8. Ați prins ideea.

Și mă reîntorc la postul în care mi-am traumatizat fostele colege când le-am zis: "De ce? Doar nu te îndrăgostești de el pentru că-i frumos." Și ele mi-au răspuns, după ce au ieșit din starea de șoc, că: "Da, așa e, am uitat că tu-i alegi deștepți, ca să ai ce vorbi cu ei." Evident. Pentru că nu pot să iubesc un om cu care nu comunic.

Acestea fiind spuse, mă întorc la a fi oribilă și cinică, așa cum mă știți. O să mai aberez eu despre iubire cu alte ocazii, în aceeași manieră.

Nu iert, nu uit

Am observat de curând sinistra apariție în viața mea a unor persoane cu care am rupt orice legătură de ani. Și nu înțeleg...de ce. Cu ce drept trebuie să vă tolerez din nou? V-am urât și vă urăsc în continuare, iar simplul fapt că acum ați apărut iar și vă purtați de parcă nu s-a întâmplat nimic mă dezgustă. Nu știu cum să vă explic ce simt pentru voi, dar este ca un fel de val de vomă care mi se ridică în gât. Cum zice Peter Steele: "The prophets preach to forgive and forget-I'm sorry, but I am unable!" Și nu doar că nu pot. Nici nu vreau. Mi-e rușine că v-am cunoscut vreodată.

Ești un fost iubit cu care n-am mai vorbit de 4 ani? Foarte bine! Stai acolo în treaba ta și lasă-mă! Ești o fostă colegă pe care am ignorat-o ultimul an din generală? Foarte bine! Vezi-ți de treaba ta! Ești o tipă care s-a dat la fostul meu prieten, conștientă fiind că încă vorbeam? Superb, taci și ieși din fața ochilor mei!

Mi-ați greșit o dată, nu am uitat. Și fiți siguri că nici n-am iertat. Am strâns atâta ură și dezgust pentru jegurile ca voi, nici măcar nu vă puteți imagina. Și în cazul în care cineva mai are vreo îndoială și vrea să-mi arunce "da, dar ai nevoie de OAMENI"-marș. N-am nevoie de nimeni. Decât de mine. Cu atât mai puțin ne niște scursuri infecte-pe care am motive întemeiate să le numesc așa, nu vorbesc aiurea. Urăsc oamenii și ceea ce reprezintă ei. Sunt foarte puțini cei care reușesc să-mi intre în grații și să-mi demonstreze că merită să nu fie exterminați la zid. Da, am păreri radicale. Da, am o personalitate puternică. Da, sunt în stare să urăsc cu atât de multă intensitate cu cât iubesc. Da, lumea ar fi un loc mai bun, dacă ar fi mai mulți oameni ca mine. Sau ar fi distrusă în câteva ore.

Despre droguri, trip-uri și altele asemenea

M-am trezit acum fix 37 de nminute și încă  nu-mi funcționează creierul așa cum ar trebui. Azi voiam să scriu despre droguri. Știți voi, chestiile alea care aduc trip-uri. Eu sunt abonată la o cantitate variată de droguri. Cofeină, ciocolată, băi cu spumă și lumânări, și pe primul loc-muzica. După părerea mea omniscientă, drog e orice îți provoacă plăcere și faci în mod repetat. [Dacă spune cineva Guess Who, să nu se mai obosească să mă citească în viața lui.]

Revenind. Azi voiam să scriu despre un drog anume, unul pentru care mă trezesc la 5 în fiecare dimineață. Muzica. Dacă nu ascult 30 de minute de muzică de dimineață, efectiv nu pot să funcționez. Și ideea de a scrie postul ăsta a pornit de la o discuție cu Maria, care-mi spune despre secundele de la începutul "Enjoy The Silence", și despre faptul că "nu știu cum au reușit să concentreze toată energia din Univers în secunde alea". Exact. Fix asta simt și eu, dar nu știam cum s-o exprim. E vorba despre modul în care muzica reușește să-ți transmită imagini vii și sentimente exclusiv prin sunete, fără niciun cuvânt. Modul în care te deprimă sau te aduce pe culmile extazului [ce clișeică sunt azi]. În continuare, vă las cu câteva melodii dintre cele mai "trippy", în ceea ce mă privește. Recomand să fie ascultate la căști. Dacă aveți și  căști care amplifică bass-ul, e perfect.

Aventuri prin limba franceză

Scriind eu o compunere în limba franceză despre animale de companie, și neștiind prea multe cuvinte, că, deh, abia acum încep să învăț..., am vrut să spun că mulți oameni, în ziua de azi, au animale de companie. Și am scris: "Beaucoup de gens ont des pets", gândindu-mă că poate e la fel ca în engleză. Într-o inspirație strălucită, am căutat repede, să văd dacă există. Se pare că e există, dar nu înseamnă ceea ce credeam eu....

Bine că m-am uitat, sau profesoara ar fi murit de râs, iar eu aș fi murit de rușine.

Pe de altă parte, am un nou cuvânt preferat. Débile. Ca în cântecelul pisicuțelor ăstora. Prima dată când l-am folosit, mi-a zis "foarte bine" și a râs. Azi, doar a râs. Mai mult. Eu: îmi place mult cuvântul ăsta! Profesoara: am observat.

Le chanson débile:

Acum vreo 3 săptămâni, am mai zis ceva memorabil. Nu știam cum să spun că pisica era în spatele canapelei, așa că am zis "selon le sofa", ceea ce a stârnit un nou val de râs și de rușine, pentru că, se pare, o traducere aproximativă ar fi "după părerea canapelei"...

Depeche Mode, sau cum să faci un stadion să te venereze

După cum am promis, câteva impresii de la concert. Și o să încep prin a-i mulțumi Mariei și familiei ei extraordinare care m-au adoptat 24 de ore și mi-au asigurat mâncare, cazare și transport. Am ajuns la stadion la ora 17:00 FIX. La intrarea la care eram eu, deja așteptau cam o sută și ceva de oameni. Până ne-a lăsat să trecem, se mai adunaseră. Una-alta, până am ajuns pe stadion, s-a făcut cam 17:50. Așa că am zis să mă bucur de mâncare și băutură cât mai pot, înainte de concert. Rezultat: mi-am luat o cola, mi-am trântit pelerina pe jos și am rămas acolo cam 30 de minute, după care am realizat că-mi era și foame. Așa că mi-am mai luat o cola și niște popcorn.Urmarea a fost inevitabilă. A trebuit să mă strecor prin stadionul deja semi-plin până la baie. Așteptat 10 minute. Întors. Momentul monumental al vieții mele: lucrurile mele erau fix acolo unde le-am lăsat-pe jos, în mijlocul stadionului-, inclusiv popcornul și cola. Superb. După încă 30 de minute, încă o escală la baie. Care a durat și mai mult, întrucât deja erau vreo 20 și ceva de tipe înaintea mea. Întors pe stadion. După încă o jumătate de oră, am zis că aia e, acolo-mi crapă vezica, deja nu mai aveam cum să mai ies și să-mi mai găsesc și locul.

Concertul a început cu FOX, care nu m-au impresionat cine știe ce. Deloc, de fapt. După care, înghesuiți, transpirați, emoționați, 44.999 de oameni și cu mine așteptam să intre Depeche Mode. Și au intrat. Undeva pe la 20:50. Au cântat aproximativ două ore, timp în care eu mi-am urlat plămânii, după cum promiteam în postul anterior. Stăteam undeva prin rândul 5, cred, deci vedeam foarte bine-și am avut și ce vedea! :D Cel mai impresionant a fost modul în care arată Dave Gahan. Un moșulică absolut delicios, la 51 de ani are un corp demențial și niște șolduri perfecte pentru balansat. O să mă abțin de la comentarii sexuale referitor la modul în care arată Dave, dar nu pot să nu menționez că în momentul în care și-a smuls vesta, la sfârșitul spectacolului, tot stadionul a avut orgasm colectiv.

Am avut ocazia să urlu cât am putut pe piesele mele preferate, "Pesonal Jesus" și "Just Can't Get Enough" și, mai ales, pe piesa mea preferată dintotdeauna, "Enjoy The Silence"-ce ironic. La "Personal Jesus", când toată lumea întindea mânuțele strigând "reach out, touch faith!", creierul meu zbiera: "reach out, touch David's ass!"

La Sonisphere am avut bilet la normal circle, dar tot s-a simțit energia concertului. La Red Hot Chili Peppers, în tribune, deci-mai greu. [Mai ales că un nene de lângă mine stătea cu mâna la falcă...] Dar acum, aflată fiind printre primii, cu Depeche-arii chiar în fața mea și toată lumea urlând, plângând, aplaudând, sentimentul a fost incredibil.

În continuare, abia aștept Rammstein, în iulie! :D

Înregistrarea de la "Enjoy The Silence", Dave și șoldurile lui geniale.

Când ți-e dor

Ce faci când deja ești în întârziere și ai teză prima oră? Scrii pe blog. Ca mine acum. Ideea e că azi mi-e foarte, foarte dor de cineva. Stare datorată 90% de faptul că azi e concertul Depeche Mode [până la care, apropos, mai sunt 14 ore], unde o să-mi urlu plămânii și o să-mi plâng rimelul. Ideea în sine e că mi-e dor. Foarte, foarte tare. Așa că m-am trezit cu poftă de ascultat melodii care, inițial, nu-mi plăceau. Nici acum nu-mi plac cine știe ce, așadar singurul motiv pentru care le las să-mi gâdile urechile e faptul că îi plăceau lui. Și așa am ajuns de la Enjoy The Silence, Personal Jesus și I Just Can't Get Enough la... The Residents. Pe care, fie vorba între noi, nu i-am plăcut din cale-afară niciodată. Dar în dimineața asta... Au ceva diferit. Au o parte din el, ceea ce înseamnă că au o parte din amintirile mele pe o perioadă destul de îndelungată, aș zice. Și așa, am terminat cu plângăreala, mă duc la teză, mă duc la concert, vă las cu The Residents.

P.S.: Vă promit impresii de la Depeche Mode. :)