Nu iert, nu uit

Am observat de curând sinistra apariție în viața mea a unor persoane cu care am rupt orice legătură de ani. Și nu înțeleg...de ce. Cu ce drept trebuie să vă tolerez din nou? V-am urât și vă urăsc în continuare, iar simplul fapt că acum ați apărut iar și vă purtați de parcă nu s-a întâmplat nimic mă dezgustă. Nu știu cum să vă explic ce simt pentru voi, dar este ca un fel de val de vomă care mi se ridică în gât. Cum zice Peter Steele: "The prophets preach to forgive and forget-I'm sorry, but I am unable!" Și nu doar că nu pot. Nici nu vreau. Mi-e rușine că v-am cunoscut vreodată.

Ești un fost iubit cu care n-am mai vorbit de 4 ani? Foarte bine! Stai acolo în treaba ta și lasă-mă! Ești o fostă colegă pe care am ignorat-o ultimul an din generală? Foarte bine! Vezi-ți de treaba ta! Ești o tipă care s-a dat la fostul meu prieten, conștientă fiind că încă vorbeam? Superb, taci și ieși din fața ochilor mei!

Mi-ați greșit o dată, nu am uitat. Și fiți siguri că nici n-am iertat. Am strâns atâta ură și dezgust pentru jegurile ca voi, nici măcar nu vă puteți imagina. Și în cazul în care cineva mai are vreo îndoială și vrea să-mi arunce "da, dar ai nevoie de OAMENI"-marș. N-am nevoie de nimeni. Decât de mine. Cu atât mai puțin ne niște scursuri infecte-pe care am motive întemeiate să le numesc așa, nu vorbesc aiurea. Urăsc oamenii și ceea ce reprezintă ei. Sunt foarte puțini cei care reușesc să-mi intre în grații și să-mi demonstreze că merită să nu fie exterminați la zid. Da, am păreri radicale. Da, am o personalitate puternică. Da, sunt în stare să urăsc cu atât de multă intensitate cu cât iubesc. Da, lumea ar fi un loc mai bun, dacă ar fi mai mulți oameni ca mine. Sau ar fi distrusă în câteva ore.