Despre vorbe şi actul în sine

Întâi, un strop de bucurie matinală. M-am trezit foarte binedispusă. Foarte. Ca de vreo câteva dimineţi încoace, de fapt. Foarte...

Revenind. Mă gândeam să scriu o continuare la lucrurile cu care rămâi după o relaţie, dar nu am destul material. Aşa că o să scriu, pe fugă, despre vorbe.

Ideea de la care am pornit a fost următoarea: ce se întâmplă dacă realizezi că în urma unei relaţii nu ai rămas, efectiv, cu nimic? Că tot ce-a putut să-ţi spună persoana cealaltă a fost ignorat cu desăvârşire de creierul tău? Ajungi la concluzia că ţi-ai pierdut timpul, sau nu?

A doua idee a fost: dacă vorbiţi atât de mult, ce vă spuneţi? Şi răspunsul cel mai des este "nu ştiu". Şi-atunci de ce căcat mai vorbiţi. În momentul în care deschizi gura, cu speranţă în ochi şi cu nimic în creier, ar trebui să te gândeşti dacă ai sau nu ceva relevant de spus. Dacă eu îţi cer să-mi explici cum funcţionează aparatul de făcut cafea şi tu-mi spui că ai mâncat paste ieri, dar nu ţi-au plăcut, pentru că erau cu roşii, dar ţie îţi plac cu brânză, aşa cum ai mâncat în Italia, da, ai fost în Italia, e foarte frumos, ai fost şi la Pisa, te-ai urcat în turn, te-ai fotografiat cu el, eu am fost în Italia?, vai, doamne, ce paste bune au ăia acolo şi îngheţata, vai, ce îngheţată, n-ai mai mâncat niciodată aşa ceva..., iar eu răman uitându-mă confuză şi fără cafea, nu văd logica. Şi nu văd nici motivul pentru care am mai vorbi vreodată.

Ideea în sine era că, vorbind, ar trebui să transmiţi ceva. De preferinţă relevant. Că nu-mi pasă de câte ori ai fost tu în Italia şi cel fel de paste ai mâncat, când eu vreau doar să-mi fac cafea. Şi cealaltă idee era că ar trebui să asculţi persoana de lângă tine. Indiferent ce inepţii spune, ar trebui să rămâi măcar cu o frază coerentă din tot ce-a debitat, ca măcar să nu poţi spune că ţi-ai pierdut timpul.

Eu vorbesc mult. Şi îmi plac persoanele care vorbesc mai mult decât mine. Singura problemă e că mi-e greu să găsesc pe cineva care vorbeşte mult şi spune şi ceva relevant. De obicei, îmi pierd interestul după 5 minute de ascultat, aşa că îmi rotesc ochii cu disperare, dar povestea pastelor Italiene continuă, nefiind întreruptă, într-un final, decât de faptul că povestitorul trebuie să plece. Moment în care mie mi se luminează faţa şi merg la Mc să-mi iau un espresso.