Impersonal

Tribut lui Martin Page-"O perfectă zi perfectă".

Câteodată, nu vreau nimic mai mult decât să-mi zbor creierii. Sistemul de învățământ din țara asta o să mă distrugă. Mai trag un fum, mai dau pe gât o gură, mai învăț trei cuvinte, îmi mai bag picioarele o dată, de două, de trei ori. De câte ori e nevoie. Mai trec de un cancer la plămâni, mai fentez un infarct, totul e bine, Ceaușescu a căzut, e Revoluție, trăiască România cea liberă, în care Kent-ul se fumează, nu se dă pe sub mână! Simt cum țigara fumată încearcă să-mi spună ceva. Mori. Dar nu e genul ăla de mori suav, ca șoptit de o amantă, nu, e un "mori" sec. Un mori "zboară-ți creierii". Un mori și atât, doar mori odată. Ceaușescu și poporul! Ness cu Fanta, n-avem altceva mai bun. Zece minute de televizor, după care mă mai gândesc dacă mai mor odată, s-ar putea să fie deja prea mult pentru seara asta. Parc-ar mai merge un cui, în sicriu sau în gură sau în perete, e bun un cui la casa omului. BANG! Bang, bang, he shot me down... Mai merge un pic de comunism, cu o felie de pâine prăjită și ceai. Ia cu Earl Grey, să nu ți se-aplece. Bang, bang, I hit the ground... Doar mori odată. N-ai să vezi, drogule, nunu, nu azi! Azi TRĂIESC. Cu tine, prin tine, nu contează cum, important e doar că azi trăiesc, iar tu ești acolo, în amintirea mea, la fel de viu ca întotdeauna, la fel de vie. Bang, bang, that awful sound... Bâz, bâz, Nancy Sinatra și VNV Nation, și țigări și cafea, hai, murim și noi azi, sau mai așteptăm puțin? Așteptăm să vină mâine, sau nu mai așteptăm nimic? E 16 decembrie, Timișoreni, azi nu mai murim aiurea, azi murim pentru patrie și posteritate, murim pentru faimă și pentru dreptate! Muriți voi pentru dreptate, eu mor doar așa, ca hobby, în timpul liber. E plăcut să-ți vezi cerebelul pe gresia din baie, la 6:03 dimineața. Mă scuzi, ai ceva la ochi. Dada, chiar acolo. Era o rămășiță din nervul optic, gata, ai luat-o. Bang, bang, my baby shot me down...

Cum să te îndrăgostești corect

M-am confrutat de multe ori cu ideea de "ew, ce scârbos, cum să fie fetele cu fetele și băieții cu băieții". Dragele și dragii mei. Nu iubiți un vagin, așa cum nu iubiți un penis. Iubiți o personalitate. Un caracter. Un mod de a fi și de a gândi. Vorbesc acum despre ceva mai mult decât fizic. Până la urmă, contactul sexual între două persoane de același sex e perfect posibil, dar nu despre asta e vorba acum și nu asta mă interesează.

Ideea e că nu te îndrăgostești pentru că-i frumos. Pentru că are picioare lungi. Pentru că te plimbă cu BMW-ul și ți-a cumpărat iPhone. Pentru că are sânii cât bidoanele. Te îndrăgostești pentru că al tău creier simte nevoia de a comunica cu alt creier, de a împărtăși idei. Simți nevoia să te regăsești în celălalt, vrei să auzi ideile tale ieșind pe gura lui sau a ei, fără ca tu să i le fi spus vreodată. Și așa te îndrăgostești... Spiritual, intelectual, profund. Nu de niște părți ale corpului, nu de niște posesii materiale.

În ceea ce mă privește, aș defini dragostea ca fiind o puternică atracție fizică și emoțională față de o persoană. Și sunt absolut sigură că nu sunt singura care găsește o persoană inteligentă mult mai atrăgătoare. Să-l luăm pe domnul U. Domnul U arată cam de nota...5. După care vorbiți și afli că a creat niște fetițe în laborator, deci, e genial. Și așa, domnul U începe să arate de nota 7-8. Ați prins ideea.

Și mă reîntorc la postul în care mi-am traumatizat fostele colege când le-am zis: "De ce? Doar nu te îndrăgostești de el pentru că-i frumos." Și ele mi-au răspuns, după ce au ieșit din starea de șoc, că: "Da, așa e, am uitat că tu-i alegi deștepți, ca să ai ce vorbi cu ei." Evident. Pentru că nu pot să iubesc un om cu care nu comunic.

Acestea fiind spuse, mă întorc la a fi oribilă și cinică, așa cum mă știți. O să mai aberez eu despre iubire cu alte ocazii, în aceeași manieră.

Nu iert, nu uit

Am observat de curând sinistra apariție în viața mea a unor persoane cu care am rupt orice legătură de ani. Și nu înțeleg...de ce. Cu ce drept trebuie să vă tolerez din nou? V-am urât și vă urăsc în continuare, iar simplul fapt că acum ați apărut iar și vă purtați de parcă nu s-a întâmplat nimic mă dezgustă. Nu știu cum să vă explic ce simt pentru voi, dar este ca un fel de val de vomă care mi se ridică în gât. Cum zice Peter Steele: "The prophets preach to forgive and forget-I'm sorry, but I am unable!" Și nu doar că nu pot. Nici nu vreau. Mi-e rușine că v-am cunoscut vreodată.

Ești un fost iubit cu care n-am mai vorbit de 4 ani? Foarte bine! Stai acolo în treaba ta și lasă-mă! Ești o fostă colegă pe care am ignorat-o ultimul an din generală? Foarte bine! Vezi-ți de treaba ta! Ești o tipă care s-a dat la fostul meu prieten, conștientă fiind că încă vorbeam? Superb, taci și ieși din fața ochilor mei!

Mi-ați greșit o dată, nu am uitat. Și fiți siguri că nici n-am iertat. Am strâns atâta ură și dezgust pentru jegurile ca voi, nici măcar nu vă puteți imagina. Și în cazul în care cineva mai are vreo îndoială și vrea să-mi arunce "da, dar ai nevoie de OAMENI"-marș. N-am nevoie de nimeni. Decât de mine. Cu atât mai puțin ne niște scursuri infecte-pe care am motive întemeiate să le numesc așa, nu vorbesc aiurea. Urăsc oamenii și ceea ce reprezintă ei. Sunt foarte puțini cei care reușesc să-mi intre în grații și să-mi demonstreze că merită să nu fie exterminați la zid. Da, am păreri radicale. Da, am o personalitate puternică. Da, sunt în stare să urăsc cu atât de multă intensitate cu cât iubesc. Da, lumea ar fi un loc mai bun, dacă ar fi mai mulți oameni ca mine. Sau ar fi distrusă în câteva ore.

Despre droguri, trip-uri și altele asemenea

M-am trezit acum fix 37 de nminute și încă  nu-mi funcționează creierul așa cum ar trebui. Azi voiam să scriu despre droguri. Știți voi, chestiile alea care aduc trip-uri. Eu sunt abonată la o cantitate variată de droguri. Cofeină, ciocolată, băi cu spumă și lumânări, și pe primul loc-muzica. După părerea mea omniscientă, drog e orice îți provoacă plăcere și faci în mod repetat. [Dacă spune cineva Guess Who, să nu se mai obosească să mă citească în viața lui.]

Revenind. Azi voiam să scriu despre un drog anume, unul pentru care mă trezesc la 5 în fiecare dimineață. Muzica. Dacă nu ascult 30 de minute de muzică de dimineață, efectiv nu pot să funcționez. Și ideea de a scrie postul ăsta a pornit de la o discuție cu Maria, care-mi spune despre secundele de la începutul "Enjoy The Silence", și despre faptul că "nu știu cum au reușit să concentreze toată energia din Univers în secunde alea". Exact. Fix asta simt și eu, dar nu știam cum s-o exprim. E vorba despre modul în care muzica reușește să-ți transmită imagini vii și sentimente exclusiv prin sunete, fără niciun cuvânt. Modul în care te deprimă sau te aduce pe culmile extazului [ce clișeică sunt azi]. În continuare, vă las cu câteva melodii dintre cele mai "trippy", în ceea ce mă privește. Recomand să fie ascultate la căști. Dacă aveți și  căști care amplifică bass-ul, e perfect.

Aventuri prin limba franceză

Scriind eu o compunere în limba franceză despre animale de companie, și neștiind prea multe cuvinte, că, deh, abia acum încep să învăț..., am vrut să spun că mulți oameni, în ziua de azi, au animale de companie. Și am scris: "Beaucoup de gens ont des pets", gândindu-mă că poate e la fel ca în engleză. Într-o inspirație strălucită, am căutat repede, să văd dacă există. Se pare că e există, dar nu înseamnă ceea ce credeam eu....

Bine că m-am uitat, sau profesoara ar fi murit de râs, iar eu aș fi murit de rușine.

Pe de altă parte, am un nou cuvânt preferat. Débile. Ca în cântecelul pisicuțelor ăstora. Prima dată când l-am folosit, mi-a zis "foarte bine" și a râs. Azi, doar a râs. Mai mult. Eu: îmi place mult cuvântul ăsta! Profesoara: am observat.

Le chanson débile:

Acum vreo 3 săptămâni, am mai zis ceva memorabil. Nu știam cum să spun că pisica era în spatele canapelei, așa că am zis "selon le sofa", ceea ce a stârnit un nou val de râs și de rușine, pentru că, se pare, o traducere aproximativă ar fi "după părerea canapelei"...

Depeche Mode, sau cum să faci un stadion să te venereze

După cum am promis, câteva impresii de la concert. Și o să încep prin a-i mulțumi Mariei și familiei ei extraordinare care m-au adoptat 24 de ore și mi-au asigurat mâncare, cazare și transport. Am ajuns la stadion la ora 17:00 FIX. La intrarea la care eram eu, deja așteptau cam o sută și ceva de oameni. Până ne-a lăsat să trecem, se mai adunaseră. Una-alta, până am ajuns pe stadion, s-a făcut cam 17:50. Așa că am zis să mă bucur de mâncare și băutură cât mai pot, înainte de concert. Rezultat: mi-am luat o cola, mi-am trântit pelerina pe jos și am rămas acolo cam 30 de minute, după care am realizat că-mi era și foame. Așa că mi-am mai luat o cola și niște popcorn.Urmarea a fost inevitabilă. A trebuit să mă strecor prin stadionul deja semi-plin până la baie. Așteptat 10 minute. Întors. Momentul monumental al vieții mele: lucrurile mele erau fix acolo unde le-am lăsat-pe jos, în mijlocul stadionului-, inclusiv popcornul și cola. Superb. După încă 30 de minute, încă o escală la baie. Care a durat și mai mult, întrucât deja erau vreo 20 și ceva de tipe înaintea mea. Întors pe stadion. După încă o jumătate de oră, am zis că aia e, acolo-mi crapă vezica, deja nu mai aveam cum să mai ies și să-mi mai găsesc și locul.

Concertul a început cu FOX, care nu m-au impresionat cine știe ce. Deloc, de fapt. După care, înghesuiți, transpirați, emoționați, 44.999 de oameni și cu mine așteptam să intre Depeche Mode. Și au intrat. Undeva pe la 20:50. Au cântat aproximativ două ore, timp în care eu mi-am urlat plămânii, după cum promiteam în postul anterior. Stăteam undeva prin rândul 5, cred, deci vedeam foarte bine-și am avut și ce vedea! :D Cel mai impresionant a fost modul în care arată Dave Gahan. Un moșulică absolut delicios, la 51 de ani are un corp demențial și niște șolduri perfecte pentru balansat. O să mă abțin de la comentarii sexuale referitor la modul în care arată Dave, dar nu pot să nu menționez că în momentul în care și-a smuls vesta, la sfârșitul spectacolului, tot stadionul a avut orgasm colectiv.

Am avut ocazia să urlu cât am putut pe piesele mele preferate, "Pesonal Jesus" și "Just Can't Get Enough" și, mai ales, pe piesa mea preferată dintotdeauna, "Enjoy The Silence"-ce ironic. La "Personal Jesus", când toată lumea întindea mânuțele strigând "reach out, touch faith!", creierul meu zbiera: "reach out, touch David's ass!"

La Sonisphere am avut bilet la normal circle, dar tot s-a simțit energia concertului. La Red Hot Chili Peppers, în tribune, deci-mai greu. [Mai ales că un nene de lângă mine stătea cu mâna la falcă...] Dar acum, aflată fiind printre primii, cu Depeche-arii chiar în fața mea și toată lumea urlând, plângând, aplaudând, sentimentul a fost incredibil.

În continuare, abia aștept Rammstein, în iulie! :D

Înregistrarea de la "Enjoy The Silence", Dave și șoldurile lui geniale.

Când ți-e dor

Ce faci când deja ești în întârziere și ai teză prima oră? Scrii pe blog. Ca mine acum. Ideea e că azi mi-e foarte, foarte dor de cineva. Stare datorată 90% de faptul că azi e concertul Depeche Mode [până la care, apropos, mai sunt 14 ore], unde o să-mi urlu plămânii și o să-mi plâng rimelul. Ideea în sine e că mi-e dor. Foarte, foarte tare. Așa că m-am trezit cu poftă de ascultat melodii care, inițial, nu-mi plăceau. Nici acum nu-mi plac cine știe ce, așadar singurul motiv pentru care le las să-mi gâdile urechile e faptul că îi plăceau lui. Și așa am ajuns de la Enjoy The Silence, Personal Jesus și I Just Can't Get Enough la... The Residents. Pe care, fie vorba între noi, nu i-am plăcut din cale-afară niciodată. Dar în dimineața asta... Au ceva diferit. Au o parte din el, ceea ce înseamnă că au o parte din amintirile mele pe o perioadă destul de îndelungată, aș zice. Și așa, am terminat cu plângăreala, mă duc la teză, mă duc la concert, vă las cu The Residents.

P.S.: Vă promit impresii de la Depeche Mode. :)

Proiect 10 Cărți: Elevul Dima dintr-a șaptea

Încep proiectul cu una din cărțile cele mai dragi mie, "Elevul Dima dintr-a șaptea", a lui Mihail Drumeș. Dacă ați citit-o, probabil ARPET vă spune ceva, eventual vă aduce un zâmbet, dacă nu, ar trebui. Vreau să menționez de acum că am avut, până de curând, oroare de autorii români. Da, eram tâmpită. Este în exclusivitate vina sistemului de învățământ, care ne obligă să studiem cele mai îngrozitoare cărți scrise vreodată și care ne formează o impresie greșită despre autorii autohtoni.

Prima dată am citit-o undeva în generală, a doua oară, în clasa a IX-a, intenționez să o recitesc cât de curând.

Un rezumat găsiți oriunde, așa că n-o să-mi bat capul prea mult cu asta. O carte despre tineri visători și luptători, care sunt convinși că pot cuceri lumea și o pot schimba cu părerile lor.  Astfel, ei înființează A.R.P.E.T. [Asociația Română Pentru Expediția Transoceanică], care numără din ce în ce mai mulți membri, mobilizează elevii liceului și reușesc să-i facă să ia note din ce în ce mai bune [în A.R.P.E.T. nu erau primiți corigenții sau repetenții, nimeni nu-și dorește să înființeze o țară cu proști, până la urmă]. Se visează bravi coloniști, în luptă cu amazoanele pe care le vor învinge și le vor lua de soții. Grigore Dima, personajul principal, e îndrăgostit de Charlotte, fiica gazdei sale. Probabil asta e partea care m-a impresionat cel mai tare, dragostea adolescentină și sinceră dintre Grig și Lotte, care plănuiesc, într-un final, să moară împreună, dorindu-și chiar un mormânt comun.

MINI-SPOILER ALERT!

Cei doi nu au reușit să-și ducă planul de sinucidere până la capăt, fiind salvați. Ulterior, lui Grig i s-a spus că Charlotte a murit, ca dragostea pentru ea să nu fie o piedică în calea vieții pe care el ar fi trebuit s-o urmeze. După 12 ani, întors de la studii, Grig o reîntâlnește pe Lotte, acum mamă a doi copii. Cei doi plănuiesc să-și lase familiile nou întemeiate și să fugă împreună. Reușita sau eșecul lor în legătură cu acest plan...o găsiți în carte. :)

Ce m-a impresionat: discrepanța dintre ce fusese A.R.P.ET., prieteniile lor, iubirea pentru cântăreața de operă și Lotte și ce însemnau toate acestea pentru un Grigore Dima matur, un bărbat cu capul pe umeri. O carte deosebit de veselă și deosebit de tristă, care nu are cum să nu trezească sentimente dintre cele mai complexe, o recomand cu căldură. Echilibrul dintre aventură și dragoste este perfect, atmosfera tinerească este redată în cele mai intime detalii, identificarea cu unul din personaje se face foarte ușor.

Mi-ar plăcea să treceți pe aici și să-mi lăsați câteva impresii despre carte, după ce-o citiți. Spor la lectură!

Antidepresiv

O să încep proiectul cu cărțile când o să am timp și chef. Deocamdată, nu am de nici unele, doar multe teme, mulți nervi, o depresie cu grețuri și oboseală și multe altele pe cap.

Revenind. Cum să ieși din depresie. Simplu. Nu ieși. Evident.

Dacă sunteți ca personajul lui Martin Page, din "M-am hotărât să devin prost!" [îmi place mult mai mult titlul original, "Comment je suis devenu stupide"] și suferiți de depresie de când v-ați născut, bine. Bine-ați venit în club.

Da, azi scriu cu paragrafe multe, fără vreo legătură vizibilă între ele. Dorința de a scrie a fost mai mare decât oboseala, dar cea din urmă își spune cuvântul și nu mă lasă să scriu cum trebuie. Revenind. A doua oară. Dacă sunteți deprimați, triști, nefericiți, probabil vă simțiți neiubiți și inutili. Da, probabil sunteți. Doar dacă nu sunteți eu, caz în care sunteți doar isterici.

Cum se tratează depresia: nu se tratează. Poți să te îndopi cu pastile ca să ajungi în stadiu legumifer. Asta n-o să trateze depresia, dar o să te facă să uiți că o ai. Poți să iei droguri, care ar fi mai eficiente pentru că: a) te fac fericit pe moment [dacă iei ce trebuie] și b) mori. Și dacă mori, nu mai poți fi deprimat. Simplu și eficient. Poți să ieși în parc la alergat, cum tot intenționez eu de ceva vreme. După care realizez că mă culc la 1-2 și mă trezesc la 5:30 [5:00, dacă am teme] și că ultimul lucru pe  care vreau să-l fac e să dau din fund prin parc. Poți să-ți iei un animăluț și să fiți singuri și triști și deprimați împreună. Poți să mănânci ciocolată până intri în comă hiperglicemică. Poți să bei ceai până te piși Earl Grey. Poți să bei alcool [cum fac eu, dar nu ca să tratez depresia. Nu caut să tratez nimic, de fapt, nici să mă îmbăt, sunt unul dintre puținii oameni care beau pentru gust], care o să te deprime mult mai tare. Poți să citești, iar după 17 pagini și arunci cartea de perete și să începi să plângi isteric. Poți să ieși în oraș cu prietenii [dacă ai] și să le strici și lor cheful. Poți să-ți achiziționezi un iubițel sau o iubițică și să îl/o superi cu depresia ta [de care oricum îl/o va durea fix în mijlocul mijlociu al curulețului]. Poți să citești glume pe net până realizezi ce viață tristă ai. Poți să te joci cu zilele, ca să uiți de realitate. Poți să dansezi, să cânți, să pictezi, să joci teatru-pe scurt, să-i oripilezi pe cei din jur cu ieșirile tale excentrice și pseudo-artistice.

Sau poți să dormi. Să bagi cornu' în pernă și să-l lași acolo cu zilele, cu chinuitoare intervale de stat treaz și gândit cât de mic și trist ești tu.

Sau poți să faci ca mine. Să muncești. Să muncești până pici la 'enșpe mii de chestii în același timp, să dormi câte două ore, să nu mănânci, să nu vezi decât muncă înaintea ochilor. Asta funcționează sigur, chiar dacă vă termină psihic și fizic [mai ales], e un antidepresiv perfect.

Sau, din nou, poți să iei pastile. Xanax, Valium etc. etc.

După ce o să încercați toate astea și nimic n-o să funcționeze [credeți-mă, copchilași, nu vă ține să munciți ca animalu', cum fac eu], vă întoarceți pe blogul meu, mai citiți, mai criticați și vă dați seama că sunt singurul lucru din viața voastră care vă face zilele mai frumoase. După care îmi trageți în gând o înjurătură și mergeți să vă uitați la poze cu pisici.

Proiect: 10 Cărți

Azi m-am hotărât că e timpul să mai produc și altceva în afară de gunoi și CO2. Așa încât am decis să încep un mic proiecțel personal, care va consta în mini-review-uri a 10 cărți care mi-au influențat cumva viața sau gândirea, sau care, pur și simplu, m-au încântat într-un anume fel. O să încerc să postez despre câte o carte pe săptămână, suficient de puțin cât să nu vă plictisiți și suficient de mult cât să înțelegeți de ce am ales-o. Asta pentru că am fost întrebată de multe ori ce cărți citesc și ce cărți recomand. Prima postare va fi cândva săptămâna asta [când o să am timp]. Ca de obicei, mă iubesc, vă iubesc, puneți mâna pe carte, că nu arde.

Despre frici și alți demoni

Toată lumea se teme de ceva, indiferent că e o persoană, un lucru, o divinitate sau orice altceva. Unii aleg să-și înfrunte temerile, în timp ce alții se ascund sub pătură și plâng până când trece furtuna. Am citit undeva că ar trebui să faci un lucru de care îți e teamă în fiecare zi. Nu știu în ce procent sunt de acord cu asta, și nici nu mă preocupă în momentul de față. Eu nu sunt persoana care-și înfruntă temerile și le strigă în față, dar nici cea care plânge sub pătură. Eu sunt persoana care stă sub pătură și scoate capul, din când în când, în speranța că o să ia măsuri. Primul pas l-am făcut. De fapt, îl fac chiar acum, mai mult sau mai puțin conștient. [Nu știu cât de tembel să fii să simți un gol în stomac, amețeli, palpitații și să nu-ți dai seama că ți-e teamă.] De ceva vreme, am o nouă temere. Nu știu exact de unde sau din ce s-a născut, dar știu că există. Nu știu, însă, dacă vreau să scap de ea. Pentru cine mă știe de mai mult timp sau a avut curiozitatea să-și arunce un ochi pe banner-ul din dreapta: știți că scriam. Se vede, de fapt, și în postări, care au scăzut considerabil. La început am dat vina pe lene și lipsa de timp, apoi peste sindromul paginii albe. Acum îmi dau seama că îmi este, pur și simplu, frică să scriu. Nu de scris în sine, nici de ce simt în timp ce scriu, nici de amintirile extrem de dureroase pe care le invoc pentru "Whiskey sub umbra patului" [e singura la care mai lucrez momentan]. Mi-e frică de eșec. Mi-e frică de faptul că o să scriu o frază, iar ea nu o să fie perfectă. Că n-o să pot să redau exact ce am de zis. Că scriu prea pompos sau prea simplu. Că nu e bine. Că o să am critici negative și pozitive, dar eu, înăuntrul meu, voi ști că nu e bine. Da, sufăr de un perfecționism cretin. În ultimele trei zile, am simțit de mai multe ori impulsul să scriu. Luni, în tren, îmi doream să fi avut carnețelul și stiloul cu mine. Mai târziu, în timp ce-l citeam pe Steve [Stephen King], am simțit nevoia să mă ridic, să dărâm totul în jur și să scriu până leșin pe tastatură. Azi, citind din aceeași carte, mi-am dat seama cât de frică îmi e să încerc să scriu iar. Acum vreo două ore, în timp ce mă luptam cu pașii de salsa, am simțit din nou dorința de a scrie. Și iată-mă aici, în fața unui monitor, ascultând melodii romantice [ajută la inspirație, unoeri; alteori, doar metalul ajută; de cele mai multe ori, doar muzica clasică] și împărtășindu-vă cea mai mare temere a mea. Totodată, trecând peste ea, într-o anumită măsură. Acum că mă opresc și văd cât am scris, realizez că am două alternative. Să dau detele la tot și să-mi contiui existența lașă, sau să mă dezvelesc puțin.

A few thoughts on "Balkan Traditions"

I have decided to write this post in English, which is extremely unusual for me. At first I was planning to make two versions of it, an English and a Romanian one, but then I figured there's no need. This was a project by Youth Xperience and House of Culture Nadejda, Bulgaria.

Let me start by telling you briefly what this post is about. About a month ago, I joined a youth exchange on the theme of Balkan traditions. However, I was reluctant at first, although eager to meet new people, as I'm a very sociable person [although one wouldn't say that by reading my blog]. What I was expecting: nothing much, really, I went there open-minded and open-hearted, ready to find great things and great people. What actually happened: too much to be put in just one post. Briefly, however, friendships were tied, language skills were developed, ALL skills were developed and a lot of time was wasted on the way there and back.


It wasn't so much the activities that made this project awesome, but the people. On the same theme and having the same activities, others would have done it differently, but definitely not better than us. :-) All I can say is that I really can't wait to return and I truly miss my friends!

You can see the rest of the photos here.

L-au găsit pe Vecinul cu Bormașina!

În sfârșit, teribilul meu vecin a fost descoperit. Are o excrescență ciudată pe mână, ce-i drept, dar asta explică zgomotele.

Mary și Gândacul. Părțile I, II, III și epilog

Partea I

A fost odată ca niciodată miercurea trecută o Mary care s-a trezit la ora 2, chinuită de nevoi fizice ce se cereau satisfăcute exact în acel moment. Împleticindu-mă eu spre baie, cu ochii semi-deschiși [nu, nu erau întredeschiși, erau semi-deschiși: unul deschis și unul închis], deschid ușa de la dormitor, ies pe hol, deschid ușa de la baie, în inocența mea, și atunci... îl văd. Era mare, negru, și-și agita antele spre mine mai ceva ca Voiculescu. Așa că am făcut ceea ce ar fi făcut orice om normal. Am țipat și am început să plâng. Auzind și văzând asta, gândacul a fugit și el. Nu l-am auzit țipând, dar probabil râdea în sinea lui slinoasă. A doua reacție a fost să sun pe cineva să vină să-l omoare. Cine dracului venea la 2 să-mi omoare mie gândacul?! Așa că m-am baricadat în dormitor și am rămas acolo, cu ochii pe pereți... Partea bună e că n-a mai fost nevoie să ajung la WC după ce l-am văzut acolo...

Partea a II-a

Întorcându-mă eu de la școală cu un rucsac de minim 8kg în spate, mi-am făcut curaj și am intrat pe ușă. Evident, cu insecticidul în mână. Fusesem la cumpărături și mă pregătisem. Bag încet cheia în ușă... Răsucesc... Scot cheia încet... ȘI DAU UȘA DE PERETE. HA! BESTIE! PREGĂTEȘTE-TE SĂ MORI! Ăăăă... Gândacul, nicăieri. Intru precaută... Mă uit peste tot... Gândacul, nicăieri. Așa că am început să dau cu spray peste tot. Un cocalar adevărat ar fi fost mândru de mine...

Partea a III-a

Joi dimineață, fericire. Când m-am trezit, gândacul era cu cracii în sus pe hol. Toți șase. Așa că am început să fac un dans victorios al fericirii cu mătura și fărașul, în jurul cadavrului, care parcă se mai micșorase... Înainte să plec la școală, am mai dat cu niște spray, să fiu sigură. Revin de la școală, mă duc la baie, în ușă-gândacul. Mort. Se pare că de dimineață dădusem peste fratele lui, mai micuț. Așa că-l mătur victorioasă și-l înmormântez în wc.

Epilog

Aseară am spălat toată casa cu Domestos. Se pare că gândacilor le-a plăcut. Am dat iar cu fixativ pentru gândaci peste tot. Dimineață la 12, când m-am trezit prima dată, un gândac mort pe hol, unul în baie. Mătură. WC. Victorie. Iar fixativ. Mă culc. Dimineață a doua oară, în jur de 7, încă vreo 3-4 gândaci pe hol și în baie. De data asta am fost îngrozită. Aștept cu interes să vină tata și să astupe găurile pe unde intră gândacii...

Concluzie: Aseară mi s-a zis cel mai drăguț lucru din lume. Am fost numită "Warrior Princess", și mi s-a spus că ar trebui să fiu Mary the Bugs-Slayer!

Concluzie doi: Fixativul pentru gândaci te face mai curajos. Mereu.

Ca de început de an

În primul rând, la mulți ani cititorilor mei dragi. :)

În al doilea rând, o să încep cu câteva fraze care așteptau o postare separată, dar pe care mi-e mult prea lene să o fac. Ca de sfârșit de semestru: nu știi să apreciezi ce ai până când nu ai un termen de comparație. Practic, sunt singura ființă fericită că merge la școală. Da. Am zis-o. Pentru că, da, îmi face plăcere să stau într-o clasă cu 30 de oameni care au, totuși, un nivel ridicat. Pentru că, da,  îmi face plăcere să învăț de la profesori care își dau interesul să formeze caractere, nu să ne transforme în papagali. Și acum, un scurt moment drăgălaș din partea mea: pot să spun că-mi iubesc colegii și profesorii [momentul drăgălaș s-a încheiat, trebuie să adaug: pe cei mai mulți dintre ei].

Revenind. Dintre chestiile pe care mi le-am propus pentru anul ăsta, am reușit să scriu o jumătate de pagină de proză [*aplauze ironice*], să citesc două cărți într-o săptămână ["Întâlnire cu Heechee"-Frederik Pohl, "O fată de preot"-George Orwell], deci, din punctul ăsta de vedere, mă țin bine. Încă.

Am găsit și o pisicuță [posibil motănel] care exprimă exact ceea ce simt eu de ceva vreme. În special la adresa câtorva persoane.
 




 Toate ca toate, la mulți ani [bănuiesc], toate cele bune etc etc.

P.S.: Sunt adorabilă.

Pentru 2013

Pe principiul "promisiunile sunt făcute să fie încălcate", îmi făcusem și o listă luuuungă pentru 2012. Din care nu-mi mai amintesc mare lucru, decât că pe unele le-am făcut, pe unele nu, la unele nici nu mă mai gândesc [să dau de permis-doar dacă e pentru motocicletă. :) ]. În același spirit, o să postez aici ce-mi propun pentru anul 2013-și ce n-o să fac, cu bună știință.

În 2013, vreau să:

• merg în Austria măcar o dată;
• termin Saga Heechee;
• scriu mai mult decât în 2012 [ușor, având în vedere că n-am mai scris deloc.];
• fiu plecată din țară cât mai mult;
• citesc măcar 30 de cărți;
• învăț franceza [la un nivel de bun-simț];
• iau CAE-ul cu A;
• fiu mai ordonată [AHAHAHAHAHA, ce naivă sunt uneori!];
• mă plimb cu bicicleta.

Aștept cu interes sfârșitul anului 2013, când o să privesc-iar-la toate lucrurile pe care nu le-am făcut și pe care știam că nu o să le fac încă de când le-am scris.

De ce e bine să fii singur/ă

Jumătate din acest post este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Nu luaţi în seamă tot ce spun eu. Vă rog să vă spălaţi pe dinţi.

Această postare s-a născut din altruismul meu, care se pare că refulează cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Aşa că, pentru oamenii singuri şi trişi [ca alţii] şi pentru oamenii singuri şi fericiţi [ca mine], am făcut o listuţă cu motive pentru care e bine să n-ai iubit/ă, atât în general, cât şi de sărbători.

• Nu trebuie să stai fardată în casă, gândindu-te că poate te sună să-ţi facă o surpriză şi tu arăţi ca moartea.
• Nu trebuie să-ţi faci probleme în legătură cu ce-i cumperi de Crăciun. Şi-ţi rămân şi banii. [Motiv egoist.]
• Nu te simţi îngrădit/ă şi prins/ă în cuşcă precum un iepure.
• Nu trebuie să-ţi faci griji dacă uiţi să o/îl suni.
• Poţi să flirtezi cu tot ce mişcă. [Nu recomand.]
• Nu trebuie să te speli pe dinţi în week-end, dacă nu ieşi.
• Nu trebuie să te speli DELOC în week-end, dacă nu ieşi.
• Nu trebuie să-ţi faci probleme în legătură cu cunoaşterea părinţilor.
• Nu trebuie să-l/o cari după tine când ieşi cu prietenii.
• Nu te trezeşte nimeni cu mesaje ce se vor a fi drăguţe.
• Nu te sufocă nimeni cu "te iubesc"-uri şi "mi-e dor de tine"-uri.
• Poţi să nu-ţi schimb chiloţii o săptămână, oricum nu ai o iubită care să ştie.
• Poţi să nu te epilezi pe picioare cu lunile. [E obligatoriu să menţionez şi aici că gluma este EVIDENTĂ.]
• Nu-ţi petreci timpul oftând şi suspinând.
• Nu trebuie să îţi sacrifici din timpul tău preţios pentru tine în favoarea lui sau a ei. [Alt motiv egoist.]
• Nu trebuie să-ţi faci griji dacă o să vă despărţiţi şi cum te va face asta să te simţi.
• Mai puţine date de ţinut minte!

Sărbători fericite tuturor! :)

Crăciun, planuri şi tradiţii personale

Pentru că deja am intrat în perioada celor mai importante sărbători [1 decembrie-Ziua României, sărbătoare naţională; Crăciunul, sărbătoare internaţională; Anul Nou, sărbătoare internaţională; ziua mea, sărbătoare intergalactică], am început şi eu cu tradiţiile personale de iarnă.

În primul rând, în lunile decembrie-ianuarie-posibil-şi-februarie, zburdă prin căpuşorul meu spiritul Crăciunului, aşa că ascult colinde de Nat King Cole.

În al doilea rând, tot prin decembrie începe tradiţia mea personală cea mai apreciată. Fursecurile. Scurt rezumat pentru cei care mi le apreciază în fiecare an: de doi ani încoace am început să fac fursecuri de Crăciun [în forme specifice], după o reţetă jumătate proprie, jumătate tradiţională, pe care le pun în Cutiile Speciale De Depozitat Fursecurile Speciale De Crăciun şi le fac cadou prietenilor mai dragi sau mai apropiaţi cu ocazia sărbătorilor. Lucrurile care le fac speciale sunt timpul pe care-l petrec muncind la ele [în general, 8 ore să le fac şi 3 ore să le decorez, deşi anul ăsta mi-am depăşit recordul şi le-am făcut în 2 zile], glazura [ciocolată albă pentru unele, ciocolată neagră pentru altele] şi faptul că sunt făcute cu dragoste şi cu plăcere. :) [Sau cu nebunie, altfel nu-mi explic de ce ar sta cineva în bucătărie, în picioare, atât timp făcând prăjiturele din care probabil o să mănânce maxim două sau trei].

Pentru cei care nu-mi cunosc prăjiturelele de Crăciun, vă las şi o poză, iar pentru cei cărora deja vi le-am dat, sper că v-au plăcut. :)

P.S.: Crăciunul ăsta am de gând să mă uit la "Life with Louie". E singurul meu plan pentru toată vacanţa.

Ce urmează după ce mori?

De trei-patru săptămâni, am reuşit să intru într-o depresie profundă, cauzată de o [aparent] simplă întrebare.

Fiind o persoană obsedată de control, care-şi doreşte mereu să fie stăpână pe situaţie, când mă confrunt cu lucruri asupra cărora n-am putere, apare o problemă. Şi dacă nu pot s-o rezolv, mă deprim. Asta s-a întâmplat cam în urmă cu trei săptămâni, când am început să mă gândesc [din nou] ce se întâmplă după ce murim. Şi nu existenţa Raiului sau a Iadului mă sperie, prefer chinurile veşnice în omniprezentele cazane cu smoală, pentru că măcar ăsta ar fi un lucru cert. Ceea ce mă îngrozeşte e simpla neputinţă de a şti. De a şti ce urmează. De a şti ce o să se întâmple. Dacă nu-mi satisfac curioziatea în legătură cu o anumită chestie, nu sunt "în apele mele" o perioadă bună de timp. Şi am ajuns, astfel, şi la problema pe care o au cei mai mulţi.

Există două feluri de oameni care se tem de moarte.
Cei care se tem pentru că nu şi-au trăit viaţa aşa cum ar fi vrut [a se vedea postul anterior] şi cei care se tem de necunoscut. În general, pentru mine necunoscutul e o provocare. Dar unde se termină provocarea şi unde încep să-mi fac griji?

Ca să stea liniştit şi să-şi continue existenţa, omul a inventat religia. Să ne imaginăm că strămoşii noştri, în loc să fugărească mamuţii cu pietre şi beţe, stăteau la gura peşterii şi meditau la ce se întâmplă după moarte... Şi se deprimau... Şi venea Tigrul cu colţi de sabie în spatele lor, şi ei oftau, gândindu-se la efemeritatea vieţii omeneşti... Aşadar, s-a inventat religia. Subiect pe care nu vreau să-l abordez acum. Şi omul s-a liniştit, asigurându-se că există CEVA după ce mori, că nu e doar vidul absolut care te aşteaptă.

O perioadă, am încercat să procedez la fel. Având în vedere că fiecare îşi alege o religie care să corespundă dorinţelor sale, am făcut acelaşi lucru şi am ales să cred în reîncarnare, pentru că asta m-ar linişti pe mine şi m-ar face să progesez ca om. Bun. Mi-am propus eu să cred în reîncarnare. Am încercat. M-am străduit. Cert este că-mi lipseşte credinţa aia pură, tâmpă, ca să spun aşa, a adeptului tipic. Eu am încercat să cred într-un fel mai mult sau mai puţin ştiinţific. Şi n-am reuşit. Totuşi, continui să încerc în continuare, cu speranţa că experimentul cu "dacă spui o minciună de [aproximativ] 16.400 ori ajungi s-o crezi" are un oarecare temei real. Ce m-a nemulţumit la acest mod de a gândi despre "lumea de apoi"? Faptul că am ştiut tot timpul că este cât de real vreau eu să fie. Că totul e la mâna imaginaţiei mele şi că dacă mâine m-ar lovi autobuzul poate că nu s-ar întâmpla totul cum mi-am imaginat eu. Blamez atât creştinii [şi toţi fanaticii religioşi, în general] că-şi construiesc minciuni care să-i mulţumească şi se închină la ele, când eu fac la fel.

Eu am nevoie de dovezi pentru un lucru pur spiritual. Motiv pentru care nu mă mint că o să reuşesc să-mi răspund la întrebare pe parcursul vieţii şi că o să mă simt mai bine. Încerc să amestec două lucruri total diferite. Şi, de data asta, nu-mi mai iese...

Vreau să fie clar că nu-mi propun să epuizez subiectul. Nu reuşesc să transpun aici nici 1% din ce e în mintea mea, oricât aş scrie. Încerc doar s-o fac într-un mod cât mai accesibil

Sunt, oare, împlinit?

Aş vrea să vă concentraţi puţin şi să-mi răspundeţi la o întrebare. Promit că nu durează mult. Nu trebuie să închideţi ochii [decât dacă puteţi citi telepatic ce-am scris eu aici]. Dacă aţi muri mâine, ce-aţi face? Sau ce-aţi simţi?

Dacă răspunsul s-ar putea rezuma, "pe foarte scurt" la de toate, ceva nu-i bine. Dacă al doilea răspuns s-ar rezuma la "aş fi foarte speriat şi nefericit", din nou, ceva e foarte rău. Pe lângă ataşamentul de-a dreptul exagerat faţă de lumea materială, aceste două răspunsuri mai arată ceva: neîmplinire. Probabil că ai face o sută de lucruri şi tot ai muri neîmpăcat că nu le-ai făcut pe toate.

În general, trăim cu impresia că avem timp. Că suntem tineri şi timpul este de partea noastră. Suntem optimişti, privim partea plină a paharului, chiar dacă apa se evaporă din el continuu, şi ne spunem "o să beau, mai e destulă apă, nu-i problemă!" Dar dacă cineva răstoarnă paharul?

Nu ştiu cum aş putea acest subiect pe scurt. Cert este că procrastinăm într-un mod grav, că nu ne amânăm doar temele de pe o zi pe cealaltă, ci şi vieţile, de pe o săptămână pe o lună pe un an. Când eram mici, tot spuneam "când o să mai cresc!" şi aşteptam cu nerăbdare lucrul ăsta. Acum, aşteptăm din nou. Aşteptăm să vină weekendul, să vină vacanţa, să treacă sesiunea, să terminăm liceul, să terminăm facultatea, să ne angajăm, să strângem bani să trăim fericiţi. Când ajungem nişte bătrânei excentrici care vor să plece să vadă lumea, constatăm că am îmbătrânit fără să ne dăm seama. Că toată viaţa n-a fost decât un lung şir de aşteptări. Şi că acum, când avem bani şi timp, nu mai avem chef şi energie. Şi ne pisăm nepoţii cu "ehe, ce n-aş da să mai fiu încă o dată tânăr!" Mi se pare demn de milă un astfel de comportament, o viaţă irosită, practic am trecut prin ea fără să realizăm nimic.

Indiferent cărei credinţe aparţineţi şi indiferent de ideologia acesteia, o viaţă e o viaţă. Chiar dacă sunteţi adepţii reîncarnării [ca mine, de exemplu] sau consideraţi că "o viaţă ai" [nu, n-o să spun YOLO], cert e că ar trebui să o trăieşti cum poţi/consideri mai bine şi mai eficient. Renunţă la a mai aştepta ceva ce poate o să vină, sau poate nu, şi fă ceva efectiv. Astfel, când o să te gândeşti "ce dracu' am făcut io, mă, la 16-17-40-80 de ani?!", poate răspunsul n-o să fie nimic. Şi poate n-o să ajungem nişte bătrânei stresaţi, care-şi doresc să fie tineri din nou pentru a face toate lucrurile pe care ar fi vrut să le facă atunci.

Cât despre "n-am timp", eu o traduc prin "îmi place să dorm". Tot aud oamenii din jurul meu că n-au timp. Să nimic. Sfat: dormiţi mai puţin. Trei ore pe noapte, dacă e cazul şi dacă vă doriţi neapărat mai mult timp. [Nu recomand asta pe termen lung şi nu susţin că ar fi măcar într-o parte infimă sănătos.]