Pentru 2013

Pe principiul "promisiunile sunt făcute să fie încălcate", îmi făcusem și o listă luuuungă pentru 2012. Din care nu-mi mai amintesc mare lucru, decât că pe unele le-am făcut, pe unele nu, la unele nici nu mă mai gândesc [să dau de permis-doar dacă e pentru motocicletă. :) ]. În același spirit, o să postez aici ce-mi propun pentru anul 2013-și ce n-o să fac, cu bună știință.

În 2013, vreau să:

• merg în Austria măcar o dată;
• termin Saga Heechee;
• scriu mai mult decât în 2012 [ușor, având în vedere că n-am mai scris deloc.];
• fiu plecată din țară cât mai mult;
• citesc măcar 30 de cărți;
• învăț franceza [la un nivel de bun-simț];
• iau CAE-ul cu A;
• fiu mai ordonată [AHAHAHAHAHA, ce naivă sunt uneori!];
• mă plimb cu bicicleta.

Aștept cu interes sfârșitul anului 2013, când o să privesc-iar-la toate lucrurile pe care nu le-am făcut și pe care știam că nu o să le fac încă de când le-am scris.

De ce e bine să fii singur/ă

Jumătate din acest post este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Nu luaţi în seamă tot ce spun eu. Vă rog să vă spălaţi pe dinţi.

Această postare s-a născut din altruismul meu, care se pare că refulează cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Aşa că, pentru oamenii singuri şi trişi [ca alţii] şi pentru oamenii singuri şi fericiţi [ca mine], am făcut o listuţă cu motive pentru care e bine să n-ai iubit/ă, atât în general, cât şi de sărbători.

• Nu trebuie să stai fardată în casă, gândindu-te că poate te sună să-ţi facă o surpriză şi tu arăţi ca moartea.
• Nu trebuie să-ţi faci probleme în legătură cu ce-i cumperi de Crăciun. Şi-ţi rămân şi banii. [Motiv egoist.]
• Nu te simţi îngrădit/ă şi prins/ă în cuşcă precum un iepure.
• Nu trebuie să-ţi faci griji dacă uiţi să o/îl suni.
• Poţi să flirtezi cu tot ce mişcă. [Nu recomand.]
• Nu trebuie să te speli pe dinţi în week-end, dacă nu ieşi.
• Nu trebuie să te speli DELOC în week-end, dacă nu ieşi.
• Nu trebuie să-ţi faci probleme în legătură cu cunoaşterea părinţilor.
• Nu trebuie să-l/o cari după tine când ieşi cu prietenii.
• Nu te trezeşte nimeni cu mesaje ce se vor a fi drăguţe.
• Nu te sufocă nimeni cu "te iubesc"-uri şi "mi-e dor de tine"-uri.
• Poţi să nu-ţi schimb chiloţii o săptămână, oricum nu ai o iubită care să ştie.
• Poţi să nu te epilezi pe picioare cu lunile. [E obligatoriu să menţionez şi aici că gluma este EVIDENTĂ.]
• Nu-ţi petreci timpul oftând şi suspinând.
• Nu trebuie să îţi sacrifici din timpul tău preţios pentru tine în favoarea lui sau a ei. [Alt motiv egoist.]
• Nu trebuie să-ţi faci griji dacă o să vă despărţiţi şi cum te va face asta să te simţi.
• Mai puţine date de ţinut minte!

Sărbători fericite tuturor! :)

Crăciun, planuri şi tradiţii personale

Pentru că deja am intrat în perioada celor mai importante sărbători [1 decembrie-Ziua României, sărbătoare naţională; Crăciunul, sărbătoare internaţională; Anul Nou, sărbătoare internaţională; ziua mea, sărbătoare intergalactică], am început şi eu cu tradiţiile personale de iarnă.

În primul rând, în lunile decembrie-ianuarie-posibil-şi-februarie, zburdă prin căpuşorul meu spiritul Crăciunului, aşa că ascult colinde de Nat King Cole.

În al doilea rând, tot prin decembrie începe tradiţia mea personală cea mai apreciată. Fursecurile. Scurt rezumat pentru cei care mi le apreciază în fiecare an: de doi ani încoace am început să fac fursecuri de Crăciun [în forme specifice], după o reţetă jumătate proprie, jumătate tradiţională, pe care le pun în Cutiile Speciale De Depozitat Fursecurile Speciale De Crăciun şi le fac cadou prietenilor mai dragi sau mai apropiaţi cu ocazia sărbătorilor. Lucrurile care le fac speciale sunt timpul pe care-l petrec muncind la ele [în general, 8 ore să le fac şi 3 ore să le decorez, deşi anul ăsta mi-am depăşit recordul şi le-am făcut în 2 zile], glazura [ciocolată albă pentru unele, ciocolată neagră pentru altele] şi faptul că sunt făcute cu dragoste şi cu plăcere. :) [Sau cu nebunie, altfel nu-mi explic de ce ar sta cineva în bucătărie, în picioare, atât timp făcând prăjiturele din care probabil o să mănânce maxim două sau trei].

Pentru cei care nu-mi cunosc prăjiturelele de Crăciun, vă las şi o poză, iar pentru cei cărora deja vi le-am dat, sper că v-au plăcut. :)

P.S.: Crăciunul ăsta am de gând să mă uit la "Life with Louie". E singurul meu plan pentru toată vacanţa.

Ce urmează după ce mori?

De trei-patru săptămâni, am reuşit să intru într-o depresie profundă, cauzată de o [aparent] simplă întrebare.

Fiind o persoană obsedată de control, care-şi doreşte mereu să fie stăpână pe situaţie, când mă confrunt cu lucruri asupra cărora n-am putere, apare o problemă. Şi dacă nu pot s-o rezolv, mă deprim. Asta s-a întâmplat cam în urmă cu trei săptămâni, când am început să mă gândesc [din nou] ce se întâmplă după ce murim. Şi nu existenţa Raiului sau a Iadului mă sperie, prefer chinurile veşnice în omniprezentele cazane cu smoală, pentru că măcar ăsta ar fi un lucru cert. Ceea ce mă îngrozeşte e simpla neputinţă de a şti. De a şti ce urmează. De a şti ce o să se întâmple. Dacă nu-mi satisfac curioziatea în legătură cu o anumită chestie, nu sunt "în apele mele" o perioadă bună de timp. Şi am ajuns, astfel, şi la problema pe care o au cei mai mulţi.

Există două feluri de oameni care se tem de moarte.
Cei care se tem pentru că nu şi-au trăit viaţa aşa cum ar fi vrut [a se vedea postul anterior] şi cei care se tem de necunoscut. În general, pentru mine necunoscutul e o provocare. Dar unde se termină provocarea şi unde încep să-mi fac griji?

Ca să stea liniştit şi să-şi continue existenţa, omul a inventat religia. Să ne imaginăm că strămoşii noştri, în loc să fugărească mamuţii cu pietre şi beţe, stăteau la gura peşterii şi meditau la ce se întâmplă după moarte... Şi se deprimau... Şi venea Tigrul cu colţi de sabie în spatele lor, şi ei oftau, gândindu-se la efemeritatea vieţii omeneşti... Aşadar, s-a inventat religia. Subiect pe care nu vreau să-l abordez acum. Şi omul s-a liniştit, asigurându-se că există CEVA după ce mori, că nu e doar vidul absolut care te aşteaptă.

O perioadă, am încercat să procedez la fel. Având în vedere că fiecare îşi alege o religie care să corespundă dorinţelor sale, am făcut acelaşi lucru şi am ales să cred în reîncarnare, pentru că asta m-ar linişti pe mine şi m-ar face să progesez ca om. Bun. Mi-am propus eu să cred în reîncarnare. Am încercat. M-am străduit. Cert este că-mi lipseşte credinţa aia pură, tâmpă, ca să spun aşa, a adeptului tipic. Eu am încercat să cred într-un fel mai mult sau mai puţin ştiinţific. Şi n-am reuşit. Totuşi, continui să încerc în continuare, cu speranţa că experimentul cu "dacă spui o minciună de [aproximativ] 16.400 ori ajungi s-o crezi" are un oarecare temei real. Ce m-a nemulţumit la acest mod de a gândi despre "lumea de apoi"? Faptul că am ştiut tot timpul că este cât de real vreau eu să fie. Că totul e la mâna imaginaţiei mele şi că dacă mâine m-ar lovi autobuzul poate că nu s-ar întâmpla totul cum mi-am imaginat eu. Blamez atât creştinii [şi toţi fanaticii religioşi, în general] că-şi construiesc minciuni care să-i mulţumească şi se închină la ele, când eu fac la fel.

Eu am nevoie de dovezi pentru un lucru pur spiritual. Motiv pentru care nu mă mint că o să reuşesc să-mi răspund la întrebare pe parcursul vieţii şi că o să mă simt mai bine. Încerc să amestec două lucruri total diferite. Şi, de data asta, nu-mi mai iese...

Vreau să fie clar că nu-mi propun să epuizez subiectul. Nu reuşesc să transpun aici nici 1% din ce e în mintea mea, oricât aş scrie. Încerc doar s-o fac într-un mod cât mai accesibil

Sunt, oare, împlinit?

Aş vrea să vă concentraţi puţin şi să-mi răspundeţi la o întrebare. Promit că nu durează mult. Nu trebuie să închideţi ochii [decât dacă puteţi citi telepatic ce-am scris eu aici]. Dacă aţi muri mâine, ce-aţi face? Sau ce-aţi simţi?

Dacă răspunsul s-ar putea rezuma, "pe foarte scurt" la de toate, ceva nu-i bine. Dacă al doilea răspuns s-ar rezuma la "aş fi foarte speriat şi nefericit", din nou, ceva e foarte rău. Pe lângă ataşamentul de-a dreptul exagerat faţă de lumea materială, aceste două răspunsuri mai arată ceva: neîmplinire. Probabil că ai face o sută de lucruri şi tot ai muri neîmpăcat că nu le-ai făcut pe toate.

În general, trăim cu impresia că avem timp. Că suntem tineri şi timpul este de partea noastră. Suntem optimişti, privim partea plină a paharului, chiar dacă apa se evaporă din el continuu, şi ne spunem "o să beau, mai e destulă apă, nu-i problemă!" Dar dacă cineva răstoarnă paharul?

Nu ştiu cum aş putea acest subiect pe scurt. Cert este că procrastinăm într-un mod grav, că nu ne amânăm doar temele de pe o zi pe cealaltă, ci şi vieţile, de pe o săptămână pe o lună pe un an. Când eram mici, tot spuneam "când o să mai cresc!" şi aşteptam cu nerăbdare lucrul ăsta. Acum, aşteptăm din nou. Aşteptăm să vină weekendul, să vină vacanţa, să treacă sesiunea, să terminăm liceul, să terminăm facultatea, să ne angajăm, să strângem bani să trăim fericiţi. Când ajungem nişte bătrânei excentrici care vor să plece să vadă lumea, constatăm că am îmbătrânit fără să ne dăm seama. Că toată viaţa n-a fost decât un lung şir de aşteptări. Şi că acum, când avem bani şi timp, nu mai avem chef şi energie. Şi ne pisăm nepoţii cu "ehe, ce n-aş da să mai fiu încă o dată tânăr!" Mi se pare demn de milă un astfel de comportament, o viaţă irosită, practic am trecut prin ea fără să realizăm nimic.

Indiferent cărei credinţe aparţineţi şi indiferent de ideologia acesteia, o viaţă e o viaţă. Chiar dacă sunteţi adepţii reîncarnării [ca mine, de exemplu] sau consideraţi că "o viaţă ai" [nu, n-o să spun YOLO], cert e că ar trebui să o trăieşti cum poţi/consideri mai bine şi mai eficient. Renunţă la a mai aştepta ceva ce poate o să vină, sau poate nu, şi fă ceva efectiv. Astfel, când o să te gândeşti "ce dracu' am făcut io, mă, la 16-17-40-80 de ani?!", poate răspunsul n-o să fie nimic. Şi poate n-o să ajungem nişte bătrânei stresaţi, care-şi doresc să fie tineri din nou pentru a face toate lucrurile pe care ar fi vrut să le facă atunci.

Cât despre "n-am timp", eu o traduc prin "îmi place să dorm". Tot aud oamenii din jurul meu că n-au timp. Să nimic. Sfat: dormiţi mai puţin. Trei ore pe noapte, dacă e cazul şi dacă vă doriţi neapărat mai mult timp. [Nu recomand asta pe termen lung şi nu susţin că ar fi măcar într-o parte infimă sănătos.]

Poveţe de la noua generaţie

Mă gândeam eu cum spunem "Aaa...Păi noi ne-am uitat la desene în engleză, de acolo am învăţat! De pe Cartoon Network, Fox Kids şi Boomerang! Nu erau traduse, ca acum!" şi ne isterizăm de faptul că acum sunt în română. Şi mă mai gândeam la copiii care acum au, să zicem, 10-11-12 ani şi nu au un nivel foarte ridicat de cunoaştere a limbii engleze. Şi mă mai gândeam la ceea ce mă oripilează zilnic: meme-urile traduse în diverse limbi. Deja îi văd pe copiii de azi cum le vorbesc nepoţilor: "Ehe, pe vremea mea, meme-urile nu erau traduse! Erau toate în engleză! Eu de acolo am învăţat engleza, de pe reddit, 4chan şi 9gag!" În viziunea mea optimistă, nepotul nu va dori să verifice site-urile respective.

E greu să scrii coerent când nu te simţi bine şi aş vrea să spun că-mi pare rău-dar nu-mi pare.

To the real founder of this blog

Friday, 29th May 2009. On this exact date, my blog was founded. On this exact date, I have decided to release my ideas in the Wild Web World. The first step had been made-my first post. I was finally ready to say out loud what are my thoughts and my believes! I was ready to make a change! And this still continues.

Friday, 29th May 2009. A couples weeks after winning a Special Award at Shakespeare School's Essay Competition: "What makes a blog successful?", I have decided blogging is worth a try. And I want to believe I've succeeded.

June, 2009. My English teacher was telling me about the Essay Competition and I was attentively listening. I was ready to participate, at just 14, in a competition addressed to youngsters from 14 to 20 something.

Due to the Special Award I received then, my blog is currently in the wild, waiting for its readers to absorb my every word.

This post is addressed to The Real Founder of this blog. To my dearest teacher, ever. To Mrs. Aurora Boziac. Gone, but not forgotten and always in my heart. Thank you for everything you've ever done for me.

And now, to my readers: if there's anybody you should thank for the existence of this blog, that's Mrs. Boziac.

I'd like to end this post with a poem which is very dear to me, by Mary Elizabeth Frye.

Do not stand at my grave and weep,

I am not there; I do not sleep.

I am a thousand winds that blow,

I am the diamond glints on snow,

I am the sun on ripened grain,

I am the gentle autumn rain.

When you awaken in the morning’s hush

I am the swift uplifting rush

Of quiet birds in circling flight.

I am the soft star-shine at night.

Do not stand at my grave and cry,

I am not there; I did not die.

Gânduri la început de an şcolar

Toată lumea se plânge că vaai, începe şcoala. Scumpişorii mamiţichii, doar zece clase sunt obligatorii. Nu mai vrei? Ia-ţi nişte oi şi du-te cu ele! Toţi sunt stresaţi, nervoşi, nefericiţi... Am ajuns să cred că sunt singura făptură care chiar se bucură de începerea anului şcolar.

Revenind la ideea din capul meu, idee de la care am pornit să scriu această postare, eu am un stress. Mai multe, chiar. Pe lângă faptul că e cam gata cu serile de folk [fiecare pleacă prin alt oraş], începând cu ziua de mâine va trebui să fac faţă unei cascade de schimbări. Liceu nou, profil nou, colegi noi, reguli noi, profesori noi, materii noi, reşedinţă temporară nouă, haine noi [uniforma a cerut înlocuirea garderobei], tunsoare nouă ŞI oribilele diferenţe la latină, care mă bântuie şi mă deprimă de fiecare dată când îmi amintesc de ele. [Am de recuperat doi ani de latină, în condiţiile în care eu nu am făcut absolut deloc, nici măcar în clasa a opta.] Cu toate că sunt o persoană care iubeşte schimbările şi căreia îi face o plăcere deosebită să cunoască oameni noi, prea multe schimbări sunt puţin prea mult pentru mine. Mai ales când ei sunt 30 şi se cunosc toţi între ei, şi tu eşti una şi nu cunoşti pe nimeni. [Ce m-a deranjat cel mai mult în situaţiile de genul ăsta e că ei au reţinut un singur nume-al tău, dar tu nu poţi să reţii imediat 30 de nume-ale lor.]


Pe de altă parte... În vara asta n-am reuşit să fac prea multe, d.p.d.v. intelectual. În schimb, am cunoscut nişte oameni minunaţi, nişte scârbe de oameni şi alţii, care nu m-au impresionat cu nimic. Am reuşit să-mi fac câţiva prieteni pe care ştiu că m-aş putea baza oricând. M-am simţit perfect în cele 5 seri de folk. În special în a treia. :-)

Toate ca toate, vara asta n-a trecut degeaba. Şi pe voi, cei cu care încă mai ţin legătura şi care aţi reuşit să mă impresionaţi, vă salut!

Despre cum am asistat eu la scrierea istoriei

Postarea asta nu este despre criza economică mondială care va fi menţionată în viitor. Nici despre situaţia politică actuală. Nici despre evenimente curente, nici despre istoria care se scrie pe măsură cu fiecare secundă care trece.

Postarea asta e despre singurul lucru care e mereu acolo pentru tine, când ai nevoie. Singurul lucru la care poţi apela oricând. Singurul lucru care-ţi face inima să bată mai repede şi îţi induce o stare euforică imediat.

Postarea asta e despre muzică.

Sâmbătă, 26 iunie 2010.

Romexpo, Bucureşti. Pentru prima dată împreună pe aceeaşi scenă: Metallica, Slayer, Megadeth, Anthrax. Am fost acolo.

Duminică, 27 iunie 2010.
Romexpo, Bucureşti. Pentru prima dată în România: Rammstein. Am fost acolo.

Vineri, 31 august 2012.
National Arena, Bucureşti. Pentru prima dată în România: Red Hot Chili Peppers. Am fost şi acolo. Şi a fost superb. Să cânţi împreună cu 50.000 de oameni nu poate fi descris altfel decât...magic. Poze nu am decât câteva, şi aşa neclare... Aşa că o să vă las link-ul de la metalhead aici şi aici. :-)

Nou pe wattpad

Cumva, m-am decis să-mi pun poeziile pe wattpad. Le găsiţi aici. Sau în dreapta sus, sub numele de "Ivory".

În caz de cutremur...

Mereu m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă ar avea loc un cutremur mare şi ar trebui să ies repede din apartament. [Pe scările care cad primele sau pe fereastră, nu contează cum.] În viziunea mea, nu mă grăbeam să salvez vecinii, fugind cu bebeluşii în braţe, ca Superman-slash-SuperMary. Eram mai preocupată să mă gândesc cum aş arăta. Astfel am ajuns la concluzia că există şanse mici să ies dezbrăcată, şanse foarte mari să ies în maiou şi chiloţi şi şanse aproape inexistente să ies îmbrăcată normal. DAR măcar aş fi complet accesorizată. Indiferent cât de tâmpit ar suna asta şi cât de obsedată aş părea eu, care în loc să mă gândesc cum să scap cu viaţă, mă gândesc ce bijuterii port.

Presupunem că un cutremur mare ar avea loc la ora 4:28. Pentru că, în general, la ora aia dorm de o oră-două. M-aş trezi din somn şi m-aş grăbi să părăsesc apartamentul. Şi aşa aş ajunge eu jos în maiou, chiloţi şi în picioarele goale, dar având la gât un ankh [pe care nu-l dau jos niciodată din diferite credinţe/superstiţii], pe deget un inel [pe care nu-l dau jos niciodată pentru că am pitici pe creier] şi la mână o brăţară [pe care n-o dau jos pentru că e de la cineva special :-) ]. Deci, da. Dacă ar veni un mare cutremur, măcar aş fi drăguţă...

Nostalgie V.S. Inadaptare

Când eram mici, ni se părea stresant când ai noştri ne spuneau: "Pe vremea mea..." şi ne juram că n-o să ajungem niciodată aşa. Acum, iată-ne în adolescenţă, când ne uităm la "puştime" şi zicem: "Pe vremea mea...". Exemplu: "Pe vremea mea, n-aveam telefon mobil, ne strigam în faţa blocului! Pe vremea mea jucam şotron, nu Diablo III. Pe vremea mea..." etc etc. E normal să fii nostalgic, uneori. Bănuiesc. Dacă eu o fac, înseamnă că e normal. Totuşi, unde se termină nostalgia şi unde începe inadaptarea? Câţi dintre noi continuă să trăiască în trecut, cu ochii la ceafă, având mintea plină de "Pe vremea mea....!!!" şi gândindu-se că valorile din trecut or să se reîntoarcă? Ne pierdem prezentul gândindu-ne cum a fost, în loc să vedem cum e. Şi e dureros şi neplăcut.

Schimbări majore pe blog [sondaj de opinie]

M-am decis să schimb template-ul blogului. Dar nu m-am decis şi pe care să-l pun. Aşa că vă dau ocazia să alegeţi. Lista o aveţi mai jos, click pe fiecare titlu ca să-l vizualitaţi. Puteţi vota în dreapta, pe blog.

Diary/Notebook
Grunge Yellow
The Amazing Cliche
Dusky
Why Travel
Offshore
Green Gass
Sentry Owl
Blue Love Cats
Underwater

Plimbări, cumpărături şi frustrări vestimentare

Încep prin a vă avertiza că domnişoara Ana este un pericol atât pentru buzunar/portofel, cât şi pentru contul din bancă.

Mai pe lung, mai pe scurt, am făcut azi o excursie fără scop la Buzău. Excursie care a căpătat scop imediat ce am ajuns acolo şi am plănuit să mergem în Aurora Micro-Mall. După o scurtă oprire la bibliotecă, de unde am plecat cu 4 cărţi cât DEX-ul, de Stephen King, am lăsat cărţile acasă la Ana şi am pornit spre Aurora. Prima oprire: New Yorker. Ideea iniţială: Ana îşi cumpăra o rochie pe care o văzuse de ceva vreme şi plecam. Ce s-a întâmplat: cum mă plimbam eu prin raionul pentru băieţi şi admiram hanoracele [iubesc hanoracele.], mi-au picat ochii pe o pereche de pantaloni SUPERBI. Aşa că am căutat cea mai mare măsura şi am mers să-i probez. În afară de Ana care ţinea neapărat să-mi expună fundul întregului magazin [nu era suficient să intre în cabină cu mine şi să-l admire doar ea, era neapărat necesar ca toţi clienţii să-mi admire posteriorul, toate bune. Până când am ajuns la concluzia că nu prea mă încap pantalonii. Motiv? Fiind făcuţi pentru băieţi, erau cumva prea micuţi pentru fundul meu. Şi acum mă întreb: tipii care au posteriorul mai mare, cu ce naiba se îmbracă?! La insistenţele Anei, am mai probat o pereche de blugi, şi la insistenţele mele, încă vreo 4 albaştri şi unii verzi [cu care arătam ca Mica Balenă acoperită de alge], dar care măcar erau pentru tipe. Am reuşit să-mi aleg o pereche mai drăguţei şi am realizat că nu am decât vreo 10 lei la mine, ca urmare a poftei de mâncare anterioare şi a vizitei la KFC. Aşa că Ana, ca o drăgălaşă ce e, s-a oferit să cumpere ea tot şi să-i dau eu banii când pot, ca să nu mergem până la bancă tocmai pe Unirii. Ajungem la casă şi constatăm că avem bani pentru O pereche din cele două de blugi care mi-au plăcut. Aşa că l-am rugat pe tipul de la casă să mi-i păstreze o oră şi am plecat spre bancă. Unde, după 10 minute de alergat şi 15 de aşteptat, am reuşit să retrag o sumă de bani suficientă pentru cele două perechi de blugi. Ne întoarcem în Micro-Mall, cumpăr blugii, mă simt fericită şi împlinită. Să mergem şi în Orsay, mai aveam 40 de lei, poate-mi găseam o fustă drăguţă. În Orsay a urmat încercarea de a proba câteva fuste şi o pereche de pantaloni trei-sferturi pentru nou-născuţi şi o rochiţă care nu părea cine ştie ce, dar pe care am fost de acord s-o încerc, la insistenţele Anei. Şi care s-a dovedit a fi CEA MAI FRUMOASĂ ROCHIE DE PE SUPRAFAŢA PĂMÂNTULUI!!!!!!! Mă uit la eticheta cu preţul... şi-i spun Anei că trebuie să ne întoarcem la bancă. De data asta, am ocolit tot Micro-Mall-ul, am trecut FIX pe lângă Banca Transilvania din el, şi am avut amândouă un moment de orbire temporară. Iar 10 minute prin soare. Iar 15 minute de aşteptat. Iar în Aurora. După ce mi-am luat rochia de mini-prinţesă-uber-adorabilă m-am calmat. Din punct de vedere financiar. Pentru restul anului.

Concluzie: Am plecat ca să mă plimb. M-am întors cu o rochie superbă, două perechi de pantaloni adorabili şi patru cărţi. Ana e periculoasă rău.

Lene, nervi şi muzică

Stăteam eu aşa, aseară... Şi m-a apucat cheful de soft music. Chef care s-a continuat şi în seara asta. Aşa că m-am gândit să împart cu voi un mini-playlist cu melodiile mele mai "liniştite" de la Electric Six. :-)

I Invented The Night
Watching Evil Empires Fall Apart
Transatlantic Flight
Broken Machine
Dirty Looks
Jimmy Carter
Dance-A-Thon 2005
Night Vision
Rubber Rocket
Germans in Mexico

P.S.: Mulţumesc, Emi, pentru că eşti mai eficientă decât netul meu în găsirea link-urilor. :-)

Sindromul paginii albe

Nu aş fi crezut vreodată că o să ajung să sufăr de sindromul paginii albe. Eu, care scriam oriunde, pe orice. La restaurant, pe şerveţel, pe telefon, în tren, în gară, în staţia de autobuz, în baie, ORIUNDE. Am ajuns să mă uit la monitor şi să-mi fie frică de pagina albă din faţa mea, care aştepta să fie murdărită cu prostiile mele.

Am fost terorizată de paginile albe aproape un an. An în care n-am reuşit să scriu decât comentarii literare şi eseuri scurte, exclusiv pentru şcoală. Acum câteva luni, am ajuns la concluzia că n-o să mai scriu proză vreodată, şi mă gândeam cu regret la cele trei romane începute şi abandonate pe wattpad. Ieri, ca urmare a unei depresii scurte, dar foarte dureroasă, după ce am trăit cel mai greu moment din punct de vedere emoţional din ultima vreme, mi-am cumpărat un caiet şi un pix şi am scris. Două pagini de proză. Idei fără legătură neapărată între ele, fără să aibă prea mult sens sau coerenţă, dar le-am scris. Aşa că am ajuns acasă bine dispusă. Cu depresia pusă la punct, m-am aşezat în faţa laptopului şi am căutat volumul de schiţe, întrucât aveam experienţa necesară pentru a mai critica puţin specia umană. Stupoare. Sindromul paginii albe loveşte din nou, eu închid documentul proaspăt deschis şi renunţ. Aşa că mă deprim iar, de data asta fără să reuşesc măcar să scot ceva creativ din asta.

Concluzie: am scris postul ăsta ca un fel de hai-să-ne-bucurăm-cu-toţii-că-eu-scriu-iar. Sau, mă rog, că o să scriu iar. Cândva, când o să-mi fie foarte rău sau foarte bine.

Mic ghid despre cum să ieşi din starea de eu-nu-mai-scriu-niciodată:

• Dacă nu poţi scrie pe PC/laptop, ia-ţi un caiet şi un pix. Soluţia asta e ideală dacă nu vrei să scrii prea mult.
• Dacă nu poţi scrie în casă, mergi undeva afară, de preferat într-un loc care să-ţi placă.
• Dacă te decizi să scrii, totuşi, în casă, ai grijă ca atmosfera să fie una cât mai bună pentru inspiraţie. Exemplu: mie-mi place să scriu seara/noaptea, cu lumânări parfumate aprinse pe birou, bând Cola sau cafea şi ascultând metal sau muzică clasică [în funcţie de starea de spirit din momentul respectiv.]

Micul ghid a fost, într-adevăr, mic.  De fapt, a fost o scurtă listă de "Dacă". Spor la scris şi, mai ales, spor la a mă citi.

Culmea tupeului

Ţin să menţionez că este vorba de un tupeu din ăla jegos, cum numai în România găseşti. Vreau să-i mulţumesc vecinului meu că-mi face existenţa insuportabilă plin simplul fapt că respiră. Şi că nu pot să ţin geamurile deschise niciodată, pentru că pute a şobolani prăjiţi de la el.

Azi dimineaţă, javra naibii m-a trezit la 7 jumate cu bormaşina lui. La cât de obosită eram, l-am ignorat şi m-am culcat. M-a trezit un prieten care m-a sunat la 8 jumate, aşa că am renunţat să mai dorm. Cât ne uitam eu cu mama pe net la telefoane şi ne corversam cu tipele de la Vodafone, sună cineva la uşă. Mă duc şi-i văd mutra de şobolan care merită otrăvit a vecinului. Deschid. "Mama-i acasă?" "Da, dar are treabă." "Închideţi aerul ăla condiţionat, că ne curge toată apa în cap!" "Bine." Din partea mea, meriţi să te îneci în ea, lepră ce eşti. Pe la ora 15, m-am culcat iar. Boul încă găurea tot ce-i pica-n mână. BĂ, BOULE, ASTA-I ORĂ LA CARE PENSIONARII DORM, BĂ! Am făcut abstracţie de bormaşina lui şi de locurile unde i-aş da eu nişte găuri şi am reuşit să adorm. La 16 şi ceva, când m-am trezit, n-am putut să mă uit la TV decât cu sonorul la maxim. Boul găurea de zor.  Aşa că am dat drumul la aerul condiţionat şi m-am culcat la loc. N-ai să vezi. Ţârrrrrrr! Cineva la uşă. Iniţial, îmi bag picioarele şi nu răspund. Insistă. Îmi iau halatul, deschid, îmi zice să închid iar aerul, că-i curge apă-n cap şi că "mai pe seară poţi să-i dai drumu' iar". Bă, boule. Eu înţeleg că eşti un manelar care pute şi care cere pumni şi şuturi. După ce că nu mă laşi să dorm, vrei să mor şi de cald? Du-te dracu', bă, aerul meu, apartamentul meu, fac ce vreau eu între pereţii mei. Normal, politeţea mea înnăscută m-a împiedicat să-i comunic asta. Aşa că-i trântesc uşa-n nas. Închid aerul, conectez boxele la laptop... şi pun Prodigy. Mâine dimineaţă, când toată familia lui o să doarmă, eu o să-i dau trezirea cu Daft Punk. Şi la noapte, când sper ca el să moară în somn, o să găsesc eu câteva melodii cu bass puternic pe care să le ascult.

Trăim în România, şi asta ne omoară toţi nervii.

Leapşa şi premiu

Venit de la don'şoara Ada. N-am dispoziţie de scris.

Reguli:
1. Postează imaginea Liebster Blog Award
2. Spune 11 lucruri despre tine
3. Răspunde la întrebările adresate de cel care te-a nominalizat si formulează un set nou de 11 întrebări pentru cei pe care îi nominalizezi
4. Nominalizeaza 11 persoane (+link) care să realizeze acest tag
5. Mergi pe pagina lor şi anunţă-i
6. Nu da tag-ul inapoi !

Întrebările:

1. Anotimpul preferat? De ce? 

Iarna. Pentru că atunci m-am născut. Şi totul e alb şi lumea cântă colinde şi bea vin fiert.

2. Filmul/serialul/anime-ul preferat? De ce?

Seriale: FRIENDS, Sex And The City, Family Guy, American Dad, LOST. De ce? Pentru că de-aia. Filmul? Orice cu Keanu Reeves. Dacă-şi dă şi tricoul jos, deja nu mai contează ce film e.

3. Culoarea preferată? De ce?

Verde. De-aia. [Dacă întrebarea continuă să fie "de ce?", răspunsul meu va continua să fie "de-aia".]

4. Melodia preferată? De ce?

Momentan? "Invaders must die" de la The Prodigy şi "Auf Achse" de la Franz Ferdinand.

5. Cartea preferată? De ce?

Nu pot să răspund la aşa ceva.

Lucifer-Michael Cordy-subiect inedit şi un mod superb şi antrenant de a povesti.

Maşa şi extraterestrul-Nichita Danilov-proză psihedelică incredibilă.

Orice de Tibor Fischer. Orice de Sophie Kinsella. Orice de Stephen King.

6. Mâncarea preferată? De ce?

Pizza şi paste cu brânză. De-aia.

7. Băutura preferată? De ce?

COCA COLA. Cafeaua se pune? CAFEA CU COCA COLA. De-aia.

8. Jocul preferat? De ce?

The SIMS. Ce poate să fie mai minunat de atât?!

9. Țara preferată? De ce?

Austria, pentru că acolo mă simt ca acasă. În Viena mă simt mai acasă decât acasă la mine.

10. Animalul preferat? De ce?

Pisicile. Pentru că seamănă cu mine. Adorabile, da' fac ca toţi dracii dacă le enervezi.

11. Fructul preferat? De ce?

Nectarinele. Pentru că nu ştiu, dar îmi plac.


 Despre mine:

1. Sunt adorabilă.
2. Îmi plac animalele, în special pisicile.
3. Îmi plac tatuajele şi vreau să-mi fac unul, dar nu mă hotărăsc.
4. Sunt omul extremelor. E mereu una sau alta, dar niciodată în echilibru.
5. Mă supăr repede şi-mi trece greu.
6. Sunt politicoasă by default, dar respectul meu se câştigă foarte greu.
7. Urăsc prostia, nesimţirea, ignoranţa şi minciuna.
8. Dacă vreau ceva, vreau, şi-l vreau ATUNCI. FIX ÎN MOMENTUL ĂLA.
9. Visez să fugăresc oamenii cu drujba pe străzi. [Numai pe ăia care-mi displac profund.]
10. Sunt mereu sinceră şi directă, nu mi-e greu să zic "Băi, îmi place de tine" sau "Du-te dracului şi mori, lepră, te detest!"
11. Îmi place să călătoresc, să învăţ lucruri noi, să cunosc oameni noi, să simt spiritul unei anumite civilizaţii. Mai mult decât toate celelalte ţări, vreau să ajung în Egipt şi în Rusia.

Rândul meu să pun întrebările.

1. Care e numele pe care ţi-ar fi plăcut să-l ai?

2. Având în vedere comportamentul tău actual, cine îţi place să crezi că ai fost în viaţa anterioară?

3. Dacă ar trebui să iei ACUM o decizie care ţi-ar schimba viaţa total în bine, dacă totul ar merge conform planului, sau total în rău, dacă nu, ai lua-o? Mai pe scurt: ţi-ai asuma un risc atât de mare?

4. Care e citatul preferat? [Autor + carte ar fi drăguţ.]

5. Ce ţară/oraş ţi-ar plăcea să vizitezi?

6. Care e formaţia care a trecut testul timpului şi a rămas printre preferatele tale?

7. Care e numele tău preferat?

8. Dacă te-ai putea întoarce într-un anume moment din trecut, unde ar fi şi de ce?

9. Care e cea mai amunzantă "prostioară" pe care ai făcut-o când erai mic/ă?

10. Bere blondă sau brună? Vin roşu sau alb?  Vanilie sau mentă sau scorţişoară?

11. Dacă Duhul Blogosferei ţi-ar îndeplini o dorinţă, oricare, care ar fi aceea?

Rândul meu să stresezi oamenii cu chestia asta. Pe care chiar m-am distrat scriind-o. Oarecum. 

Dau mai departe următorilor [PANOU PUBLICITAR SCRIE PE FRUNTEA MEA]: Ana, Liana, Kathy, Silviu, Emi, Elena. Atât, n-am de unde să scot 11 persoane, am redus drastic numărul persoanelor pe care le citesc. Bucuraţi-vă de publicitate.

Prostia cotidiana

Prostia cotidiana e cea cu care ne confruntam zilnic. Deghizati in vanzatori nesuferiti, taxatoare de bilete cu bat in fund sau colegi de munca, prostii sunt peste tot. Mai rau e cand prostia se intalneste cu nesimtirea si misoginismul. Rezulta, astfel, o cascada de fantezii cu colegi de munca torturati din cauza prostiei de care au dat dovada. Sunt trei categorii de oameni pe care-i dispretuiesc si carora le sunt net superioara si nu ma feresc s-o zic: prostii, nesimtitii si mincinosii. Revenind la prostia deghizata jucaus intr-un coleg de servici. Care ma vede ca ma chinui sa car o lada de bere si nu pot. Asa ca sta cu mana-n cur si se uita la mine. Eventual imi mai da si ordine si se ofera sa ma plateasca ca un ban pentru fiecare lada pe care o car. Vezi, colegule, daca n-ai nimic in cap? Asa o sa ajungi: sa te plateasca jmekerii ca sa lucrezi pentru ei. Sa nu-ti vina sa-i impusti pe astia?

Atemporal

Colivia

Din phoenix-ul iubirii noastre

Au rămas doar o pană şi o

Mână de cenuşă gri.

Aştept de ani lângă urnă

Reînvierea Marii Păsări,

Dar pana se usucă zadarnic,

Iar cenuşa putrezeşte în

Miros de trandafiri albi.

Recunosc încă culorile vii

Şi aprinse în pulberea

Cenuşii. Le reconstruiesc în

Memorie ca pe un jigsaw-puzzle

Şi-mi înlănţuiesc încheieturile

De fiecare piesă.

Simt încă curentul bătăii

Aripilor-Curcubeu pe pielea

Mea pergamentoasă.

Au trecut ani, dar Phoenix-ul

Mereu renaşte.

Aştept.

 

Egypt

De ce taci, Sphynxule,

Ecou al vorbelor mele?

Speram ca trupul meu

Dezgolit să fie răspunsul

Enigmelor tale. Ce merge

Dimineaţa în patru picioare,

La prânz în două şi

Seara în trei? Umbra

Umbrelor noastre unite,

Îmbrăţişaţi precum blocurile

De piatră ale piramidelor,

Identificându-ne cu covorul

Nisipului.

Pe când soarele apune peste

Templul lui Luxor, eu mă

Găsesc încă în faţa ta,

Sorbindu-ţi fiecare cuvânt

Al tăcerii tale enigmatice.

O viaţă

Ia-ţi, dragă, iubirea şi pleacă.

Oricum nu mai am nevoie de ea.

A trecut timpul când îmi doream

Cu disperare pe cineva alături de

Mine. Au trecut zilele în care-mi

Păsa şi mă străduiam să fac totul

Bine. Ştiam că primăvara e epidemie

De astenie, nu de despărţiri...

Dar tu eşti excepţia care confirmă

Regula, ca de fiecare dată. Tu eşti

Trandafirul dintre spini, sau invers,

Cine naiba mai ştie pe ce lume

Trăim, dacă tu pleci aşa, şi mă laşi

Nelămurită?

Pleacă, iubite. Nu te mai vreau.

Iubirea-ţi n-am vrut-o niciodată.

Mă doare nu s-o zic, ci s-o gândesc.

Dintr-o prostie. Tu nu simţi nimic,

De ce să fiu eu cea care se gândeşte

La ce-ar fi trebuit să fie?

M-am săturat să-ţi zic, sunt serioasă,

„N-am vrut să fie aşa”. De ce mă mai

Chinui, când ţie nu-ţi pasă şi eu te văd

Altcineva? Doi străini, asta suntem, deşi

În urmă cu puţin ne juram că n-am fi

Ajuns vreodată aşa ceva. Ne vedeam

Îmbătrânind împreună, braţ la braţ

Prin parcuri, îmbrăţişaţi pe-o canapea.

Şi ne gândeam cum va să fie, cum o

Să plângem la mormânt... Fără să ştim

Că dintr-o viaţă ne-a rămas doar un

An fără început.

Nervi de primăvară*

O nouă primăvară de visuri şi păreri,

Cu amintiri prelungi şi nefolositoare.

Şi îţi răsună corbii în plete şi în păr

Pe timpul dulcilor iubiri amăgitoare.

Un moment la fel de neprielnic să-ncepi

Orice iubire nemuritoate, căci va să-şi

Afle sfârşitul în primăvara următoare.

Ea nu e cât vrea ea să fie, ci este cât

Vrei tu. Nimeni nu-ţi poate pune piedici

În calea a ce ai început. Dar va să se sfârşească,

Dragă, mult mai curând decât ai crede-            

Luând cu ea în vara cea întunecată

Eternele voastre iubiri şi regrete.

Ne jucăm

Uite! Vino mai aproape şi uită-te!

Vezi ce văd şi eu? Vezi cum mor?

Vezi? Haide, uită-te mai bine!

Oricum nu se mai poate întâmpla nimic!

Ce-a fost mai rău a fost deja,

De ce te temi? De mine?

Am făcut eu ceva rău? Din nou?

Da... Uitasem. Te-am omorât ieri.

A patra oară parcă-i, nu?

Ah, dar cine le mai ţine evidenţa?

Ne răzbunăm unul pe altul într-un

Joc sângeros şi scârbos şi greţos.

Şi toate astea, fără niciun scop.

Nu ajungem nicăieri, asta ne e clar.

Şi atunci? De ce mai jucăm?

Nu se ştie.

Jocul nostru e exact invers:

Cu cât stai mai mult în el,

Cu atât eşti mai laş şi mai incapabil

Să treci peste. Noi? Heh...

Noi suntem experţi. Am jucat

De-atâtea ori, şi de-atât de mult timp,

Încât ştim regulile pe derost.

Ar trebui să iau un premiu. Eu am

Inventat jocul ăsta. Jocul mizeriei umane,

Jocul decăderii morale şi psihice.

Da,da... Al meu e... De ce? Pentru

Că eu am reuşit să ne aduc în starea asta.

Da, ştiu, e incredibil câte pot să fac...

Şi fără să mă străduiesc, încă!

Ba, mai mult! Şi fără să gândesc!

Tu crezi.

Eu cred, tu crezi.

Eu cred. Tu în ce crezi?

Eu cred în tine şi în noi. În mine?

În mine am renunţat de mult să

O mai fac. De ce? Pentru că n-are rost.

Lasă, crede tu şi pentru mine.

Arată-mi că am un sens în viaţă,

Fă-mă să-l cred! Şi eu...

Eu o să-ţi rămân veşnic îndatorată.

Acum? Acum, ce pot să dau?

Nimic. Nimic mai mult. Poate

Doar iertarea. Către mine, evident.

Nu e ca şi cum, în toată chestia asta,

Tu ai fi făcut ceva greşit.

Până şi faptul că mă aşteptam să...

Nu ştiu. Nu atât să mă susţii,

Cât să îmi fii aproape. Atunci când

Mi-e mai greu. Cum ai făcut întotdeauna.

Vezi? Cu asta am mai inventat un joc!

Cine în cine are încredere.

Cine iubeşte pe cine.

Cine minte pe cine.

Nu, de minţit nu mă minţi.

Nici măcat atunci când promiţi

Că e ultima dată când mor.

Ar fi fost vina mea să te cred.

Ne jucăm de-a v-aţi ascunselea.

Cine se ascunde după cine.

Cine găseşte primul pe cine.

Ne jucăm de-a războiul.

Cine se ceartă mai mult cu cine.

Ne jucam de-a pistolul cu vorbe.

Cine omoară mai mult pe cine.

 

E lege

În seara asta te-am văzut ultima oară.

Ne-am unit privirile într-un păcat,

Într-o dorinţă pe care n-ai s-o afli

Niciodată, ne-am jurat credinţă până

Când n-o să ne mai întâlnim.

În seara asta v-am vazut ultima oară.

N-o să vă mai întâlnesc, şi nu-mi

Pare rău. Sufletele voastre de cupru

Au coclit de mult, în contact cu amintirile

Mele. Nu v-am iubit niciodată.

Nu am apucat să ţin la voi.

Singurul lucru care ne-a unit, de când

Ne ştim, a fost o pasiune comună: respiratul.

Când o să respir, de acum, mă voi gândi

La voi. Dorindu-mi cu ardoare ca voi

Să n-o mai faceţi. Sunt rea?

Sunt rea. Sunt o jivină.

Dar ce tot mint? Şi, mai ales-pe cine?

Pe oamenii ce cred că-n a lor viaţă

Iubirea n-au cunoscut-o? Nu. Pe voi.

Şi, mai ales, pe mine. Mi-e greu să

Recunosc că v-am iubit mereu, aşa

Cum mi-e greu să vă întorc din drum, acum.

Şi prea târziu, de-ar fi, ce mai contează?

Voi avea grijă, de acum, să mă feresc.

O viaţă nu e viaţă-ntreagă dacă n-am apucat

Pe toţi să vă iubesc. Pe toţi cei de care acum

Mă feresc şi-mi întorc ruşinat privirile pe stradă.

Pe toţi cei ce-aţi însemnat ceva în a mea minte, odată.

Cina cea de taină

Vreau să mor odată cu tine

Şi să mă învii a treia zi,

După scripturi.

Dar eu nu sunt Iisus, aşa

Cum tu nu eşti Maria Magdalena

Şi totul se pierde în cina noastră cea de taină

În care plângem unii peste alţii

În timp ce Da Vinci ne pictează cu neruşinare.

S-a dus dracului tot.

Fresca iubirii noastre s-a scofâlcit,

Vopseaua s-a uscat,

Iar pentru căcatul ăsta, numai Da Vinci e vinovat.

A vrut să ne scrie un cod,

Unul pe care să-l ştim doar noi,

Să ne uităm unul la altul şi să ne spunem

„Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu care se frânge pentru voi”

În timp ce Iuda se ridică discret,

Şi pleacă să ne vândă pentru 22 de arginţi jumate,

Pentru că şi-au luat partea de 25% pâna şi din

Preţul morţii noastre.

Pentru că asta merităm,

O moarte păgână,

Mână în mână,

Ştreang în ştreang,

Cu Lazăr care să stea lânga noi şi să întrebe:

„Unde eşti tu, Ţepes, Doamne ?! “

Şi eu să-i doresc o moarte blândă,

Pentru că acum nu mai are cine să-l salveze.

Bietul Lazăr, de iubire a început să delireze

Aşa cum Iuda, când a văzut banii, a început să saliveze.

Si mă doare-n ştreang,

Pentru că numai pe el îl mai am,

În timp ce mă uit cum Satan işi scrie Evanghelia cea dreaptă,

Care va fi de lume uitată şi ignorată,

La fel cum Codex Gigas e admirată şi blamată.

Bed-time story

I am not Shakespeare, but if I were,

I’d tell you that you are the sun of my life.

I ain’t no King nor queen, and yet, love

Is my kingdom. For I have loved a thousand times

And lived a thousand lives, none as bright

As the feelings I now feel deep in my heart.

Were I to claim I loved you, such thing

Cannot be done. For words are never right

For a feeling that’s so wrong. Were I to say

I would be lost without you, I’d shamelessly

Lie, for I know not how it is like to be without you.

Oh, how I wish I were a poet, how I wish my thoughts

Were deep! I could have saved a hundred minutes

Saying just one right word. Oh, how I wish I were

A painter, shading off the ochre canvas! I could

Have saved a thousand words, painting just one form.

All that I now wish, my darling, is to dip in your deep thougts

And see the lucky young lady that you are dreaming of.

 *Titlul unei poezii de George Bacovia. Acest titlu, cât şi primul vers, aparţinând poeziei lui G. Bacovia, era una din cerinţele concursului pentru care am scris poezia.

Despre priviri

Am avut ocazia să privesc foarte mulţi oameni în ochi, pe parcursul vieţii mele. În special pentru că în timpul unei conversaţii tind să menţin contactul vizual cu interlocutorul. Aşadar, am avut ocazia să văd ochi frumoşi, ochi mai puţin frumoşi, monocromi, bicolori etc etc. Gri, albaştri, căprui, verzi, căprui-verzi [din punctul meu de vedere, cea mai sexy combinaţie].

Postul ăsta nu este despre culoarea ochilor, ci despre priviri. Despre ce e dincolo de ele, mai exact. N-am stat niciodată să analizez ce se ascunde în spatele ochilor unui om, până astăzi. Mă mulţumeam să admir culoarea şi forma. Stând ochi-în-ochi cu vreo 2 băieţi şi două fete, azi, m-a apucat brusc analiza. Aşa că mi-am extins aria de căutare şi am ajuns la 4 băieţi şi două fete. Pe rând, ce-am citit în ochii lor:

Băieţii.
X1: Inteligenţă.
X2: 90% malefic, 10% psihopat.
X3: Nimic. Absolut nimic. Vid absolut. Prostie cruntă.
X4: Era ceva, dar era ascuns bine şi nu mi-am putut da seama.

Şi fetele:
Y1: 100% psihopată.
Y2: La fel ca la X4, ceva complex, greu de ghicit.

Astă-iarnă, când mi s-a spus că o persoană şi-a dat seama că sunt deşteaptă doar privindu-mă în ochi, mă gândeam că e doar un compliment. Acum, analizând diferitele priviri, îmi dau seama că avea dreptate şi că-ţi poţi da seama de capacitatea intelectuală a unui individ [sau de lipsa acesteia] doar privindu-l în ochi.

P.S.: Singurii ochi albaştri care mi-au plăcut vreodată şi care or să-mi placă sunt ai lui Anthony Hopkins. De ce? Pentru privirea de psihopat absolut pe care o are.

Record

Nu ştiu cât timp am reuşit să fiu nervoasă maxim, dar cu siguranţă nu am depăşit 24 de ore. Până azi. La ora la care scriu eu mini-postul ăsta plin de frustrări [00:03], am ajuns cu succes la a avea 32 de ore în stare pachet-de-nervi. Cu toate intervenţiile prietenilor, creierul meu refuză să se relaxeze şi să uite. M-am culcat nervoasă, am visat aceeaşi chestie care mi-a provocat starea actuală, m-am trezit nervoasă. Şi am aşa...un sentiment... că n-o să-mi treacă prea curând.

Decât dacă-l dau jos pe Băse. Dacă-l dau jos pe Băse, or să-mi treacă toate supărările.

Cine te iubeşte, te iubeşte aşa cum eşti

După relativ scurta mea existenţă pe această planetă, existenţă care se continuă, spre exasperarea locuitorilor Terrei, am ajuns să înţeleg ce însemnă, de fapt, "cine te iubeşte, te iubeşte aşa cum eşti". Asta s-a întâmplat cam în urmă cu o săptămână şi jumătate, dar am fost prea ocupată extenuată leneşă să scriu.

Contrat credinţei larg răspândite, "cine te iubeşte, te iubeşte aşa cum eşti" nu înseamnă că poţi să crăpi în tine cât mănâncă populaţia Chinei pe toată ziua. Stupoare. V-am ruinat bazele vieţii voastre bulimice. Nu înseamnă nici că poţi să faci orice te taie pe tine capul, pentru că iubi te va suporta la nesfărşit. "Cine te iubeşte, te iubeşte aşa cum eşti" reprezintă doar...un adevăr. Un adevăr care a fost mult prea mult interpretat. O frază simplă, care a ajuns să fie terfelită de toţi fraieraşii.

De ce "cine te iubeşte, te iubeşte aşa cum eşti"? Pentru că altfel n-are cum s-o facă. Aşa cum am scris eu într-o poezie [nu-mi mai amintesc care şi, oricum, eu nu scriu poezii], "iubim imaginea noastră în alţii". Practic, dacă mie îmi place Stephen King, ascult doar Type O Negative şi mă uit exclusiv la filme cu Jack Nicholson, dar spun cuiva că îmi place Aldous Huxley, ascult Deep Purple şi mă uit la filme istorice, persoana respectivă o să iubească imaginea pe care eu i-am creat-o despre mine, şi nu pe mine cea adevărată. Dacă nu mă iubeşte aşa cum sunt, nu are cum să mă iubească, pentru că nu sunt eu, deci nu m-ar iubi pe mine.

Îmi pare rău dacă nu am fost prea coerentă în seara asta, oboseala mă doboară, dacă n-a şi făcut-o deja, şi nu ştiu când altcândva aş fi reuşit să-mi organizez gândurile măcar la nivelul ăsta, astfel încât să reuşesc să exprim ce am avut de zis.

Pastel [poezie]

Inspirată de don'şoara Emi. Posibil singura dintre poeziile mele care chiar are un sens.
În altă ordine de idei, nu ştiu ce m-a apucat de-mi public o poezie, mai ales pe blog. Şi nu, eu nu scriu poezii, contrar dovezilor.

Pastel

Văd fumul gri ce se înalţă din hornul

Fabricii industriale. Formează pe cer un

Curcubeu monocrom, pe care ochii mei

Mari îl absorb, lacomi.

Când mâinile ni se ating, mănuşile

Noastre foşnesc uşor, timid, intim.

Ne zâmbim, iar din spatele măştilor

De gaze răsar sentimente.

Patru perechi de ochi sclipesc către

Cerul negru. Râturile măştilor de gaze

Fornăie spre curcubeul monoton.

O grenadă aprinde cerul.

Mâinile mi le încrucişez pe piept, apoi

Arăt spre tine. Zâmbesc, dar nu poţi vedea.

Ce mă bucur că suntem surzi, dragule!

Altceva nu vreau să aud.

Apusul se colorează de la o nouă

Grenadă. O mână smulsă din umăr

Ne salută fugar. Fumul trasează pe cer

Linia vieţii noastre.

E prima şi ultima scrisă în stilul ăsta. Deocamdată. Mulţumesc, Emi, pentru inspiraţie! :-)

Despre cărţi

Ca să pornesc de la lucruri concrete, o să dau exemple exclusiv din cărţile pe care le-am citit eu.

Există unele cărţi pe care le citeşti din datorie. Pentru că ţi se cer la şcoală, pentru că ai intrat într-un club de lectură, pentru că "o, cartea asta e AŞA BUNĂ, TREBUIE!!!! s-o citeşti!" şi din alte motive. Pentru şcoală, din fericire, n-am avut de citit prea multe cărţi. Din cele ce mi-au terorizat copilăria şi continuă să-mi terorizeze adolescenţa, amintim: "Moromeţii", "Baltagul", "Ion". Inutil să precizez autorii. În şcoala generală, omul pe care l-am urât cel mai mult a fost Calistrat Hogaş, cu iapa lui pisicoasă cu tot şi cu descrierile lui care induc direct comă, nu somn. Creaţiile literare cu care m-am luptat, totuşi, au fost piesele de teatru. Părerea mea e că piesele de teatru sunt scrise pentru a se juca, nu pentru a fi citite. Cine nu cunoaşte Efectul Eschil* se poate considera norocos.

Revenind la cărţi. Există altele pe care le citeşti pentru că sunt împrumutate sau recomandate şi-ţi e ruşine să le dai înapoi necitite/să admiţi că te-au plictisit aşa tare, că n-ai reuşit să le termini. Exemple: "Pride and Prejudice"-Jane Austen, "Posibilitatea unei insule"-Michel Houellebecq.

Mai există cărţi care te prind. Când aveam vreo 12-13 ani [eram în perioada în care citeam aproape exclusiv thrillere istorice sau religioase] îmi alegeam cărţile deschizându-le la întâmplare şi citind un paragraf. Dacă mă captivau, le cumpăram. Dacă nu, nu. Acum am altă tactică. Le aleg după copertă sau titlu, dacă nu caut ceva anume, citesc descrierea de pe spate şi începutul. Mă atrag? Bine. Nu? Pa. Acum două veri, am citit..foarte multe cărţi. Nu mai ştiu câte, am scris şi pe blog, oricum. Cum am reuşit? Au fost cărţi care mi se lipeau de degete [metaforic vorbind], pe care îmi doream să le termin IMEDIAT. Totuşi, când dai peste o astfel de carte, nu mai vrei s-o termini de citit niciodată. După ce le termini, simţi că pierzi un prieten. Exemple sunt destule. Din ce-mi amintesc:

• "Cartea Mironei"-Cella Serghi
• "Vampirul Lestat"-Anne Rice
• Cronicile Wardstone-Joseph Delaney
• "Cartea fără nume", "Ochiul Lunii"-Anonymous
• "Gargui"-Andrew Davidson
• "Christine", "Cimitirul animalelor"-Stephen King
• "Tobe, fete şi plăcinta periculoasă"-Jordan Sonnenbrick
• "Lolita"-Vladimir Nabokov
• "De veghe în lanul de secară"-J.D. Salinger
• "Banda mintoşilor"-Tibor Fischer
• "Tăcerea mieilor"-Thomas Harris
• "Portretul lui Dorian Grey"-Oscar Wilde
• "Lucifer"-Michael Cordy
• "Maşa şi extraterestrul"-Nichita Danilov
• "Şi dacă e adevărat..."-Marc Levy [În curs de citire]
• Seria "Shopaholic"-Sophie Kinsella

Cel mai mult îmi plac cărţile cu care mă identific. Pe care le trăiesc.Cine ştie despre ce vorbesc cunoaşte, cu siguranţă, sentimentul de apartenenţă la un anumit grup, senzaţia că mai sunt şi alţii care simt şi gândesc ca tine. Tot aici vreau să trec şi cărţile care-ţi schimbă viaţa. Poate printr-o singură idee, poate prin ideea cărţii în sine. Exemple:

• "Elevul Dima dintr-a şaptea"-Mihail Drumeş
• "Anomalii"-Joey Goebel
• "Marţi cu Morrie"-Mitch Albom
• "Turnul sinucigaşilor"-Nick Hornby

Mi-a luat mult mai mult decât credeam, să scriu postul ăsta. Nu mă aşteptam să fie aşa greu să treci în revistă câteva din cele mai bune cărţi pe care le-ai citit.

*Am impresia că am mai scris într-un post despre Efectul Eschil. În orice caz, cuiva i l-am descris în detaliu. Pentru că a trecut puţin timp de când am avut parte de ultimul Efect Eschil, am să încerc să-l reprduc cât de bine pot. Efectul Eschil se manifestă în felul următor: simţi nevoia arzătoare să rupi paginile pieselor lui, să ţi le îndeşi în gură şi să-ţi dai foc. -Dacă îşi aminteşte cineva Efectul Eschil în întregime, sau e suficient de drăguţ să se uite prin arhive, să mă anunţe.

Burberry şi amintirile din copilărie

Cu ocazia fenomenului Năstase, am aflat şi eu cine produce diverse chestii dintr-un material oribil.

Amintiri din copilărie. Cât de coerent se poate, pentru ora asta.

Când eram eu mică şi drăgălaşă... şi jucam şotron în faţa porţii... şi descopeream principii matematice, alergând în cerc exact pe mijlocul străzii... mai intram în casă, forţat, că doar nu era să dorm pe preş. Intram eu în casă, drăgălaşa de mine, şi stăteam la masă cu străbunica. Cred că aveam vreo 4-5 ani. Străbunica avea o faţă de masă care îmi plăcea, pe vremea aia. Zece ani mai târziu, toată lumea se îmbracă în faţă de masă super-scumpă şi super-fancy, sub pretextul că "e de la Burberry!" Mi-e imposibil să nu râd când mai trece câte un hipster, gen, pe lângă mine pe stradă, cu şapcă faţă-de-masă.

P.S.: Cine-a zis că grecii sunt în criză? Eu văd că o duc bine, până şi ursuleţii de pluş au fulare Burberry! Domnule Năstase, n-aveţi de ce să vă simţiţi special, deci. [La ora asta sunt capabilă de regrete. Regret că nu ştiu unde am pus aparatul foto, să pozez ursuleţul cu fular Burberry. Pun pariu că arată mai bine decât Năstase. Şi nici nu ne invită să-i numărăm ouăle.]

Later edit: Mi-am găsit aparatul foto. Aşa-i că-i mai drăguţ decât Năstase?