Impersonal II

Tribut lui Martin Page şi unui Eu apus.

O să treacă, îmi zic. E din cauza vremii. Mă uit afară şi văd cum îmi plouă în inima găunoasă. Privesc introspectiv şi realizez că n-are unde dracu' să mai plouă, deja sentimentele au curăţat zona, s-au urcat în bărcuţe de salvare şi au pornit care-ncotro. Asta explică, probabil, de ce am sentimente pentru atât de mulţi oameni... Mă uit în jos şi-mi văd reflexia în cană. Earl Grey, cu trei cuburi de zahăr şi două linguriţe de cianură. Mhm, aşa îmi place ceaiul, dimineaţa, la prânz, seara, la miezul nopţii. La orele rezervate pentru iubiri tainice şi pentru depresii interogative. Din nou pe geam-plouă şi mai tare. Mă zgârie pe creier, zic eu, şi mai iau o gură din ceaiul amărui. Mă întreb unde e şi când a plecat. Mă întreb asta de ani, fără să caut un răspuns, simţind doar că simpla întrebare mă linişteşte. Mă trezesc noaptea strigând după fantoma asta ce-mi lipseşte. Pictez, desenez, scriu, citesc, compun-toate cu aceeaşi întrebare în minte: unde dracu' eşti? Dacă ne-am reîntâlni, vreodată, nu ştiu ce i-aş zice. Probabil ne-am certa. I-aş arunca în faţă că m-a părăsit şi că aveam nevoie să fie acolo, iar fantoma mi-ar răspunde că a fost necesar să plece. E ca Moş Crăciun. Ca Iepuraşul de Paşte. Odată ce creşti, te părăseşte... Cred că am zâmbit puţin, sau cel puţin aşa îmi spune geamul. Mai zâmbesc, uneori, involuntar. Afară plouă tare. Plouă şi din ochii mei, observ, când picăturile ajung în cană. Un strop de ceai fierbinte îmi sare pe mână. "Mi-e dor de tine", şoptesc, proptindu-mi capul în geam.

Cuvinte rosiste în van, gânduri şi simţiri pentru cineva care nu mai există. Aş putea să le ţip continuu, să le scriu în piatră, să fac scheme despre ele şi ar fi tot în zadar. Pentru că eu nu mai sunt acolo să le răspund...