Mary și orgia gândacilor

M-am mutat. Iar. Peste o colonie de gândaci, se pare. E ora 3, iar eu nu dorm, pentru că am văzut un gândac urcându-se peste mine. În pat. Am ieșit pe hol mai devreme [mă duceam la baie] și mișunau. Am pus mâna pe Aroxolul de pe noptieră, și dă-le la cap! Degeaba. Am terminat un tub de aroxol în baie, bucătărie și hol. Următorul pas a fost să îndes un prosop în pragul ușii și să încerc să mă culc. Și atunci a apărut bestia peste mine...

Așa că m-am pus în cur la pc și am căutat. Ce? Un nenorocit de magazin non-stop în oraș. N-ai să vezi. Unde naiba să merg eu la 3 dimineața, să mai cer insecticid? Așa că am căutat prețul unui tub de Aroxol, preventiv, pentru mâine. Și am dat de asta. La început nu știam dacă să râd sau să plâng, după care am văzut asta: "Cu Regent nu ai cum sa gresesti, aveam acasa harem/orgii/insane parties/ma trezeam noaptea de la falfaieli pe la picioare". HAHAHAHAHAHAHAHAHAHAHA!!! Știu că e oribil, dar voi realizați că omul ăsta SE TREZEA NOAPTEA DE LA FÂLFÂIELI PE LA PICIOARE?!?!?! AHAHAHAHAHAHAHA! Da, e foarte posibil să-mi fi intrat prea mult Aroxol pe nas.

Noapte bună.

Despre scris

Hai să vă povestesc ceva. Ceva personal, de data asta, care n-are legătură cu nimeni altcineva decât cu mine. De ce? Pentru că azi simt nevoia să fiu bună și drăguță, pentru că plouă afară și e înnorat, deci pot să ridic jaluzelele pentru prima dată în câteva săptămâni fără să mă inunde o avalanșă de curcubee și fluturași și unicorni roz călărind către asfințit.

Azi vă povestesc despre scris și despre cum a început toată treaba asta. Vă invit din nou să vă satisfaceți curiozitatea în partea dreaptă a paginii, unde există un banner cu link-uri spre poveștile mele de pe Wattpad. La care, deși am mai scris, nu am mai postat pe net.

Ca orice poveste, a mea începe...demult. Nu știu vârsta exactă. Și nici altceva nu știam-să scriu. Am învățat să citesc repede, citeam cursiv, rețineam ca un burete orice informație, dar cu scrisul era mai greu. Așa că desenam. Umpleam caiete întregi de forme sinistre pe care le denumeam pompos "oameni", desenam 10-15 poziții diferite ale lor, în funcție de acțiunea din poveste. Poveste care curgea liniștită, în timp ce mica Mary [care nu era Mary pe atunci] dădea din gură și crea tot felul de lumi inedite, pline de lucruri frumoase.

Următorul pas a fost să învăț să scriu. Amintirea concretă: le trimiteam bunicilor o vedere de la mare, doar că nu știam să delimitez cuvintele, așa că pe un rând scria: "apami-aajunspânălafustiță". A se observa cum știam, totuși, că trebuie cratimă, chiar dacă nu știam clar unde se termină un cuvânt și unde începe celălalt.

În clasele I-IV, am început să compun. Povești scurte și distractive, având ca personaje/temă/morală/orice alt element important pisicile. Îmi plăcea să scriu în  primul rând pentru mine, în al doilea rând pentru ceilalți, pentru că mă simțeam bine când îi făceam să râdă. În clasa a IV-a, am enunțat că vreau să scriu un roman. Bun. Și m-am pus pe scris. Din roman au ieșit fix două pagini și jumătate de caiet mic, după care m-am plictisit. Nu-mi amintesc eu mare lucru din el, decât că era vorba de un bărbat gol și chel care ieșea dintr-un tufiș [???].

Evident, odată cu vârsta și avansarea în mediul școlar, au început să se dezvolte și creațiile mele. Și ce m-a încurajat mereu a fost recunoașterea de care am tot avut parte. Premii peste premii la concursuri literare [premiul II internațional în clasa a VII-a], care mi-au demonstrat că nu scriu degeaba și că totul are o răsplată.

Am început, la modul serios, să scriu un roman. În clasa a VII-a, cred. Care are o copertă, personaje, o poveste, și o parte din conținut. Și pe care l-am abandonat pentru că nu l-am scris la timp, iar acum munca necesară rescrierii lui îmi pare de domeniul fantasticului. Se numește "Silent Moon" și îl găsiți pe Wattpad.

Am câștigat un premiu special la Shakespeare School la concursul de eseuri. Tema din acel an era "What makes a blog successful?" și am participat, îndrumată atent de domnișoara dirigintă. Categoria era 14-24/25, parcă, iar eu abia făcusem 14 ani, deci nu mă așteptam la absolut nimic. După premiul ăla, s-a născut blogul. Micul meu univers narcisist în care mă dezlănțui și îmi spun părerea despre tot și despre toți, bucurându-mă de ceea ce înțeleg eu ca fiind libertatea de exprimare.

Prin pre-adolescență, scriam pe forumuri. Fan-fiction, în mare parte, și eram foarte încântată de ele.

Încă vreo câteva romane începute, abandonate, unele la care scriu și acum, unul pe care mi-l doresc publicat până plec. Perioade creative în care scriu pe ce găsesc, pe telefon-în stațiile de autobuz, pe șervețele în restaurant sau la fast-food, pe notele de plată-la serviciu. Orice se poate inscripționa e perfect.

Perioade în care am impresia că tot ce-am scris vreodată e greșit, e un căcat oribil, în care am parte de Efectul Eschil [îndesarea foilor în gură, după care îmi dau foc]. Perioade în care mi-e dor de diverși sau de diverse, așa că mă pun pe scris. Iar uneori, iese ceva neașteptat de bun și de frumos, singurul lucru cu care m-am ales în urma unei relații mai mult sau mai puțin longevive.

Și cam asta a fost. O parte din Mary, o alta decât cea plină de răutate și cinism [eu o numesc "partea mea realistă"], sau poate doar începutul ei.

Mi-am amintit de un episod din S.A.T.C., în care Carrie urma să se mute în alt oraș și să renunțe la rubrica ei din ziar, iar una dintre prietenele ei i-a reproșat că: "You can't give it up! That's who you are!", răspunsul lui Carrie fiind: "That's not who I am. That's what I do." În cazul meu, n-ar fi așa. "That's who I am". Și dacă va veni vreodată ziua în care să mă decid că am terminat-o cu scrisul, pot să mă sinucid liniștită, pentru că am intrat în categoria de oameni despre care mă plâng mereu, cei care fac umbră pământului degeaba.

Afară e încă plin de nori, chiar dacă nu mai plouă, iar asta mă mulțumește.

Paiul din ochiul prostului

M-au inspirat băieții ăștia să folosesc mai mult cuvântul "prost", cu toate că mi s-a reproșat că ar fi o exprimare dură. Nu. Nu este. Dur este să spun că ești un idiot cretinoid care merită exterminat fără să clipesc, infecție purulentă a Pământului. Dar n-am zis asta, am zis doar... prost.

Era un proverb cu paiul din ochiul altuia și bârna din ochiul nostru. Care, explicat, s-ar traduce prin faptul că îi criticăm pe alții, dar nu ne uităm în primul rând la noi. Greșit, în ceea ce mă privește, foarte greșit. Mă uit întâi la mine. Îmi place ce văd. Pe urmă mă uit la alții și îmi vine să plâng, să râd și să-i extermin în același timp.

Pe lumea asta există două categorii despre care o să vorbesc acum: proștii și nesimțiții. Prin proști mă refer, desigur, la ignoranți, nu la persoane cărora materialul genetic nu le poate oferi mai mult. Ăia sunt scuzați. Pe sistemul: și-a bătut natura joc de ei destul, nu-i nevoie s-o fac și eu. Proștii ăștia sunt mulți și nenorociți. Iar dacă le arăți prostia, nici măcar n-or să stea puțin pe gânduri, înainte să se rățoiască la tine, cum aș face eu. Nici n-o să gândească înainte să te lovească/contrazică, cum aș face eu. Nu. Ei or să treacă direct la acțiune. Și toată ideea acestor paragrafe lungi și goale este faptul că proștii ăștia par a fi chiori. Mi-am dat seama acum, tot rotind plăci de gresie în Sims 3, că pot să scriu eu până-mi pică degetele, categoria către care tind n-o să citească. Sau o să citească și o să-mi sară în cap, cum se întâmplă de obicei, fără să treacă prin filtrul gândirii întâi. Eu scriu, deci, pentru oameni relativ deștepți. Pentru realiști. Și pentru cei care râd la umorul meu fin/negru/rareori vulgar, dar nu înțeleg ideea din spatele postării. Care nu-și dau seama că faptul că e expusă în mod amuzant nu diminuează problema, ci doar o face mai accesibilă, în speranța că poate convertesc vreun prost. Proștii ăștia trebuie BĂGAȚI CU OCHII ÎN MONITOR. Bârna aia din proverb trebuie îndesată bine în ochii lor, până iese pe partea cealaltă, ca să VADĂ că sunt proști și să VADĂ unde greșesc.

Cât despre nesimțiți, principiul e același. Mai am uneori obiceiul să mai scriu [pe blog sau pe Facebook] scurte adresări grupului de oameni pe care-l cunosc, în speranța că or să se simtă și ei că sunt niște jegoși. Evident, jegoșii nu s-au simțit NICIODATĂ, dar oameni care n-au avut legătură cu ce-am zis eu, oameni al căror bun simț îl depășește până și pe al meu, oamenii ăia au sărit de poponeț în sus imediat. Luăm bârna din paragraful anterior și LE-O ÎNFIGEM ÎN...ochi, desigur, în celălalt ochi, ca să poată constata faptul că pe lângă proști, ei mai sunt și nesimțiți.

Undeva în clasele 1-4, învățătoarea ne-a spus ceva ce a rămas memorabil în familia mea. Nu mai știu dacă asta era exprimarea exactă, dar...: "Nu vă mai spun cum sunteți!.....nesimțiților ce sunteți!"

P.S.: Către toți cretinoizii care au impresia că eu n-o să mai scriu doar pentru că sunt ei deranjați. HA. Marș, la muncă! Lumea are nevoie și de Epsiloni, dacă am fi toți Alfa și Beta ne-am strânge de gât între noi...

P.S.2: Uitați, o poză drăguță, care explică scurtele mele momente de drăgălășenie.

Bun venit în România!

Salutări, străinule. Mă întreb ce gânduri nu-ți dădeau pace și te-au adus pe aceste meleaguri pitorești, din care noi încercăm cu zădărnicie să scăpăm.

Încă de la intrarea în România, ceva e clar. E ceva schimbat. Să fie ceva în aer? În apă? Nu. E ceva pe jos. Un gunoi. Dacă te mai uiți, sigur mai găsești câteva. Să zicem, vreo 20-30. Pe o arie de doi metri pătrați. Te apleci să iei gunoiul și să-l pui la coș, când simți cum ceva zbârnâie pe la picioarele tale.  Te uiți în jos-o coadă! E un cățel. Te bucuri și dai să-l mângâi, dar piticania se ferește. Te uiți puțin la el. E slab, murdar și neîngrijit. Te întrebi al cui o fi și de ce n-are grijă de el, chiar când încă vreo câțiva te înconjoară. Unii cu priviri ostile, unii dornici de joacă, bătrâni sau pui. Începi să fii nelămurit. Pe ce teritoriu sălbatic ai ajuns? Faci câțiva pași și aproape îți sucești piciorul într-o groapă. Ei, nu-i nimic. Ai și tu din astea în țara ta. Dar pe măsură ce înaintezi, gropile se înmulțesc și devin imposibil de evitat. Calci prin ele. Te obișnuiești. Admirând arhitectura specială a clădirilor, ajungi la un semafor. Aștepți cuminte culoarea verde și te nelămurește puhoiul de oameni care se îmbulzesc printre mașinile claxonând. Asta doar dacă nu ești turc sau italian, caz în care ești deja parte din mulțimea nerăbdătoare. Nu știi drumul spre hotel, așa că încerci să întrebi pe cineva, dar lumea îți răspunde scurt, înainte să termini: "N-am, dom'le! La muncă, la muncă cu voi!!!" Mai încerci, dar nu reușești să scoți nimic în afară de două bancnote mototolite și o poveste a vieții cuiva care știa că nu trebuia să se căsătorească acum 30 de ani, dar nu știe și unde se află hotelul. Ți se face foame, așa că intri într-un fast-food. Mirosul e familiar, dar nu sunetul. Se aude ceva cu un ritm oriental relativ plăcut. Chiar când începi să te obișnuiești, un domn corpolent plin de bijuterii apare în prim-plan, scoțând niște sunete sinistre, înconjurat de câteva domnișoare fără simț estetic care acompaniază sunetele domnului cu mișcări ritmice din fesele dezgolite. Prinzi câteva fragmente și înțelegi câteva nume de mașini și o enumerare de diverse valute. De după tejghea apare o față posacă. Saluți, zâmbești și te întreabă cu ce. Cu ce? Ce....cu ce? Așa că alegi la întâmplare ceva de pe panou. Dacă n-ai văzut niciodată un cur, acum e timpul potrivit, dat fiind că așa ești tratat. Ți se aruncă mâncarea pe tejghea, împreună cu restul, iar fața posacă dispare undeva în spate. Iei mâncarea și pleci. Nu-ți mai e foame.

Overwhelming memories are overwhelming [RO]

Da, când am făcut blogul, am zis că n-o să scriu niciodată în engleză pe el. Dar am zis și că nu-i schimb template-ul, numele și altele. Că tot vorbeam de nume, o să rămână același, deocamdată. N-am mai scris și adevărul e că nici nu voiam să mai scriu o vreme, pentru că dezgustul meu pentru specia umană crește de la zi la zi. Mi-e absolut scârbă să mă aflu printre niște chestii inutile societății, care ne respiră aerul și ne folosesc limbajul. Oribil. Mă cutremur.

Mereu îmi doresc societatea populată exclusiv de Alfa. Brusc, ideea din "Minunata lume nouă" nu mai pare așa rea. Și ce dacă li se ia liberul arbirtru? Măcar și-ar ști locul! Și dacă am fi doar Alfa și ne-am omorî între noi-ce? Dar am fi Alfa, totuși, fără Epsilon?

Când ești inteligent, lumea o să-ți pună piedici. Pentru că asta-i mentalitatea. N-o să zic a românului, o să zic a omului. Dacă vrei să schimbi ceva, ești tras repede jos, în banca ta. Dacă ai o opinie diferită, ți se pune pumnul în gură. Da, foarte amuzant-cu mine nu merge. Eu nu mă schimb după cum bate vântul și nici nu las o majoritate să mă controleze. Și dacă mă aflu cândva de partea majorității, e timpul să mă opresc și să reflectez.

Ziceam că o să scriu o pagină pe zi. A mers perfect, în primele trei zile, până am decis că e obositor emoțional să fac asta și am zis că iau o pauză. A trecut vara pe lângă mine fără să fac nimic, dar nici nu mă plâng, din moment ce astea au fost planurile mele. Aștept să se termine anul și să plec. Nu mi-am dorit niciodată plecarea asta ca acum. Când mă simt ca într-un aeroport. Văd avionul dincolo de ușile închise, și aștept cu foile în mână îmbarcarea. Știu că mai e puțin, dar simt că-mi lipsește răbdarea aia.

Am renunțat la jumătate din oamenii pe care-i cunosc și mi-e mult mai bine. La jumătate din grupurile în care m-am băgat, pe Facebook sau în viața reală, și mi-e și mai bine. Aștept cu interes să plec, să-mi schimb numele și numărul de telefon și să scap de "prietenii din politețe".

Acum, în sfârșit, despre amintirile alea. Am zis de multe ori că nu ne îndrăgostim de omul din fața noastră, ci de imaginea pe care ne-o formăm despre el. Dacă l-am vedea așa cum e, plin de defecte, oare am mai accepta cele câteva întâlniri? În cazul meu, o stare de spirit nu tocmai prielnică, anumite cărți, trupe, melodii, m-au făcut să mă gândesc la ultimii câțiva foști prieteni. Să analizez și să întorc situația pe toate părțile și să fac ceva ce am zis că n-o să fac vreodată. Să-mi doresc să schimb trecutul. După câteva întrebări și răspunsuri, am conștientizat că-mi doresc să nu-i fi cunoscut vreodată. Pe el și pe mulți "amici"/"prieteni"/"tovarăși" pe care-i ajuți o dată din milă și care îți întorc spatele cu prima ocazie, după ce-i mai ajuți de câteva zeci de ori. Regret timpul și sentimentele pierdute cu oamenii respectivi.

De obicei, când și dacă încerci să vorbești cu o fostă iubire, ești dezamăgit. Realizezi că ai greșit de la început și te întrebi cum ai ajuns să-ți pierzi timpul cu oamenii ăia. Îi găsești schimbați, maturi, sau din contră, rămân aceiași copii răsfățați cărora le treceai cu vederea ieșirile.

Am reușit să scriu un post întreg despre nimic. Perfect. Sunt mândră de mine. Și melodia care a declanșat postul:

Pentru prieteni, cu mulțumiri

Am ajuns la concluzia că e timpul să mai fac ceva și pentru mine. Să iau o pauză de la ce vor alții și să mă concentrez pe ce vreau eu. După îndelungi certuri cu mine însămi și după teorii peste teorii și monologuri interioare, am ajuns la concluzia că ar cam fi cazul să mai schim și eu ceva, dacă nu-mi convine.

Acum ceva timp, am văzut pe internet o poză cu un citat. Nu mare chestie, nu? N-aș putea să reproduc exact ce scria, dar e cunoscută, ideea în sine fiind că păsările își schimbă mereu cuibul, fără să se atașeze, așa că oamenii nu fac la fel? Iar eu am decis că asta vreau să fac. Să plec, fără regrete, fără atașament. De ce să rămân undeva, dacă nu-mi convine?

Acum am realizat că e la fel și cu oamenii. Și că motivul principal al depresiei mele permanente sunt ființele care mă înconjoară. Și pe care le detest. Pentru că-s proaste, îndoctrinate, ignorante, pentru că-s niște paraziți ordinari. Cei mai mulți. Așa că eu am ajuns mică și posomorâtă, întrebându-mă dacă sunt forțată să coexist cu ce-am pe lângă mine, sau dacă mai există alții. Alții...ca mine. Urmează un citat care descrie exact viziunea mea asupra omului, citatul aparținând lui Thouma:

"Când ne referim la „om” nu ne referim la întreaga multitudine de oameni, la elevi şi la muncitori, la taxatoare şi femei de serviciu, contabili, mecanici auto, şoferi, părinţi, medici, străini. Nu ne referim la masa generală a populaţiei, la oamenii simpli, la cei majoritari, cu drept de vot. Nu ne referim la omul lui Dumnezeu sau la omul lui Platon, ci la acei oameni ca noi, ca mine, ca Maria şi ca Eliade, ca toţi scriitori cu care am empatizat de-a lungul acestor ani de lectură; la oamenii buni, excepţionali, frumoşi la suflet, care apreciază valorile, la oamenii care au ca ideal desăvârşirea. Aceşti oameni de care vorbim noi sunt rari, minoritari printre restul oamenilor ignoranţi, lipsiţi de cultură şi de adâncime sufletească, însă doar aceştia contează pentru noi, ca şi cum ar forma un mic popor select, fiind oamenii la care mă raportez şi din rândul cărora vreau să fac parte. Ei sunt etalon al valorii şi al calităţii. La ceilalţi oameni nu mă gândesc şi nu îi iau în calcul. Nu îmi pierd timpul încercând să-i înţeleg, să-i judec sau să-i impresionez, nu mă ascund de ei şi nu îi dispreţuiesc, părerea lor fiind nulă pentru mine."

 

Și cu asta cred că am zis tot. Găsesc acum momentul să spun ceva la care mă tot gândesc de ceva vreme: când mă uit pe Facebook, la lista de prieteni [puțini, și încerc să împuținez din ei cu fiecare ocazie posibilă], zâmbesc uneori datorită numelor peste care dau pe acolo. Nume mari. Dacă nu pentru ceilalți, atunci pentru mine. Nume aparținând unor oameni precum cei din fragmentul citat. Și mă simt bine când știu că sunt acolo, la o căsuță de chat distanță...

Ideea principală a postului ăsta era să mulțumesc prietenilor mei. Le mulțumesc că există acolo, undeva. Și că-și amintesc de mine de fiecare dată când au nevoie de ajutor cu o temă. Că mă sună imediat când au o problemă, știind că eu sunt umărul care e mereu acolo. Că mă strâng în brațe și-mi zâmbesc de fiecare dată când vor să-mi povestească problemele lor și așteaptă un sfat de la mine, mai mult sau mai puțin competent. Le mulțumesc că-mi spun mereu ce-i doare, ce-i macină, de ce sunt triști. Că-și fac mereu timp, în programul lor aglomerat, să vină și să plângă pe umărul meu. Le mulțumesc că nu vorbesc cu mine decât dacă par veselă sau am ceva de oferit. Că-mi ignoră telefoanele și mesajele când am vreo problemă, de orice ordin. Le apreciez creativitatea în ceea ce privește scuzele, sunt incredibil de iscusiți, mereu găsesc motive să nu-mi vorbească până nu au nevoie de mine din nou. Apreciez mai ales faptul că nu-și pot rupe două minute de viață ca să stea de vorbă cu mine pe o temă care pentru mine, în momentul ăla, reprezintă centrul Universului. Sunteți niște oameni minunați. De fapt, sunteți atât de minunați, încât vă doresc să aveți parte de oameni la fel ca voi. Categoric, prietenia mea e de prisos. Vă invit, așadar, să vă găsiți alți prieteni și alți umeri, alte pachete cu șervețele pentru depresie, alt creier cu sfaturi și păreri. Iar dacă nu vă mai caut eu.... Nu vă mai obosiți să mă căutați.

Acum, părerile or să fie împărțite. Or să fie oameni care or să se simtă vizați, direct sau indirect. Care or să mă întrebe "Despre mine e vorba?" și or să mă copleșească cu amintiri ale momentelor în care mi-au fost alături. Și ce e mai trist, e că, în general, oamenii care se simt la astfel de mesaje, sunt oamenii care au fost mereu acolo pentru mine, care mi-au dat sfaturi, care m-au pupat sau m-au tras de urechi. Oameni pe care știu că mă pot baza. Pe de altă parte, or să fie și oameni cărora postul ăsta o să le treacă prin fața retinei și atât. Asta, bineînțeles, dacă au ajuns până la sfârșit. Oameni care or să ridice nepăsători din umeri și or să mă sune din nou, să se plângă. Iar eu o să le răspund, o să-i ascult, o să le dau sfaturi-ca de obicei.

O să vă rog să nu vă obosiți să mă întrebați despre cine e vorba. Sau, și mai rău, dacă e vorba despre voi. E vorba despre toată lumea și despre nimeni, în acelaș timp.

Despre familii

Știu că ar fi trebuit să revin cu rezultatul final al sondajului, dar ce căcat, îl vedeți și voi, e chiar în dreapta paginii. Le mulțumesc celor care au votat, în special celor care "au vrut doar să voteze" și mi-au făcut ziua mai bună. E clar, numele rămâne tot ăla. Iar eu sunt dezamăgită că nu v-a plăcut. *fake cry* Adevărul e că m-a durut în cur. Și că mă strofoc zilnic să-mi scriu o pagină de roman pe care, până la urmă, deocamdată îl văd doar eu. Iar dorința mea de a interacționa cu alții a fost zero. Deci, da. Sunt mai sociopată și mai javră decât de obicei, chiar dacă nu vă puteți imagina așa ceva.

Vorbind cu Thouma despre familiile noastre, mi-am amintit niște episoade memorabile în legătură cu dulcea mea bunică. Cum se comportă familiile normale: vaaai, vine cineva pe la tine, cât de frumos, hai să-l îndopăm și să-l ținem cât mai mult! Cum se comportă familia mea...

Aducerea acasă a unei prietene

Situație concretă. Clasa a 9-a. Prietenă venit în vizită. Dulcea mea bunică venind după câteva ore: "Maria, dar tu când pleci?" "Aaa, mai târziu, vine tata să mă ia!" Bine. Închide ușa și pleacă. O jumătate de oră mai târziu: "Maria, dar se face târziu... Nu te duci acasă?" "Nu, nu, vine tata." Din nou. "Maria, s-a înserat, nu mai pleci?" "Nu, vine tata să mă ia, oricum nu știu să mă întorc singură!" În cele din urmă, Maria a plecat. Iar eu am simțit că o să crăp de rușine. Evident, n-am mai chemat pe nimeni la mine decât în caz de extremă urgență.

Aducerea acasă a unui iubit

Tot prin aceeași perioadă, bănuiesc, dacă nu printr-a 10-a, când eu eram bolvană și cu mucii curgând, iubitul de pe atunci a venit la mine să mă înveselească, în ciuda stării deplorabile în care eram. După o oră și jumătate de încercat și eșuat să ne uităm la film [nu pot să fiu atentă la un film mai mult de zece minute. Nu pot. Mereu îmi vine să râd când îmi amintesc de câte ori am încerat să văd "Man Of La Mancha". Cred că după vreo 6 încercări, am ajuns la sfârșit, dar nu-mi amintesc cum se termină...], vine scumpa-mi bunică. Cioc-cioc. Intră. "Auzi, da' băiatul ăsta nu mai pleacă acasă?" Iese. Nu, nu pot să descriu cum m-am simțit. Reacția lui: "Mi se pare mie sau...tocmai m-a dat afară?" Răspunsul meu: "Cred că...da...."

Și după aceste două povestioare, mă amuz copios când ai mei au impresia că o să mai aduc pe cineva acasă. Vreodată. Să zică merci dacă primesc invitație la nuntă și-l cunosc atunci...

Rock The City 2013

Cred că aș putea descrie astea două zile în două cuvinte: oameni faini. Am avut bilet la Golden, am stat în rândul doi, deci zic că pot să-mi dau cu părerea despre concert.

Ziua 1

Concert, nu prea. După îndelungi telefoane, mesaje și așteptări, am reușit să mă întâlnesc cu prietenii din Sibiu și să-mi primesc adorabilii bocanci [echipament de protecție pentru concert]. Primii oameni faini. Excursie cu metroul până-n Titan, loc de cunoaștere a încă doi oameni faini. Undeva pe la ora 20, cred, am reușit să ajungem și noi trei la Romexpo, unde-am mai găsit câteva prietene din Lugoj și încă una din București. Toate bune și frumoase, yaay, poze, concert. Ce m-a șocat a fost faptul că era incredibil de...gol. Cu toate că Silver și Golden au fost împreună, era o mână de oameni care se mai zbuciuma pe acolo când am ajuns noi. Cu puțin înainte să se termine, plecăm. Gata cu prima zi.

Cel mai notabil eveniment de la Romexpo a fost întâlnirea cu un nene [să-i fi dat vreo 40 de ani?] cu tricou cu Type O Negative. Normal că n-am putut să mă abțin și i-am zis: "Îmi place tricoul tău!!! *rânjet rânjet psychoface*" Reacție: mulțumesc! Și-mi întinde un jeton. Absolut adorabil.

Ziua 2

Pentru că cineva și-a luat rochiță de la Gotica [ mulțumesc, Gabriela! :-D ], trebuie să se laude. Revenind. Rochiță neagră, bocanci negri, îngrozitor de cald, cum era de așteptat. Am fost în fața porții la ora 12:00. Adică înainte de deschidere cu 2 ore. În concluzie, da, mi-am meritat din plin locul în față. După două ore de așteptat, se deschid porțile. De data asta am fost și eu printre nebunii care alergau. Dacă nu alergai, stăteai degeaba două ore în soare, pentru că acolo ți-ar fi rămas și ochii... Urmează încă 7 ore de așteptat, pe care mi-ar fi greu să le descriu. Mult prea multă lume care încerca să ajungă cât mai în față, organizarea absolut de căcat, 300ml de apă 7 lei [am ajuns la concluzia că am dat 40 de lei doar pe apă...].

Despre formații n-am prea multe de zis. Psychogod au fost foarte drăguți în încercarea lor de a anima atmosfera. Solistul strigând: hai să distrugem locul ăsta, ca niște metaliști! Iar publicul privind. Atât. Superb. Probabil cea mai drăguță chestie la ei a fost piesa despre politicieni [DIE, DIE, DIE!] și mesajul adresat: "Să-i fută Dumnyiezo!" White Walls, pauză. Mi se pare că se chinuiau muuult prea tare și se vedea. La un moment dat mă întrebam dacă o să moară bateristul, pentru că nu arăta prea departe de asta... Trivium, la fel. Pauză. Nu m-au impresionat prin nimic. Nu voiam decât să mai stau puțin jos, până nu-mi cedau picioare. Și, în sfârșit, Bullet For My Valentine. Pentru care veniseră o mulțime de puști ce păreau să aibă vreo 10-12 ani... Nu-mi plac, nu mi-au plăcut niciodată, dar au avut un steag interesant. Atât. Ce mi-a plăcut a fost că jandarmilor li se făcea milă de noi și ne mai aruncau sticle cu apă, din când în când, ca să nu murim...

Și, într-un glorios final, RAMMSTEIN. Când deja nu-mi mai simțeam picioarele, dar îmi doream să pocnesc pe cineva în față cu sticla de apă. Nu există cuvinte care să descrie cum a fost și ce-au făcut Rammstein pe scenă, așa cum nu există dubii că s-a meritat să aștept 9 ore în soare ca să-i văd.

Cât despre locuri: dacă ai bilet la Golden și nu stai în față, degeaba ai. Ce se vede pe ecran nici nu se compară cu ce se vede fix în fața ochilor tăi, iar atmosfera din primele rânduri e cu totul alta. [Am experiență destul de vastă în ceea ce privește locurile, de la Golden/Gazon A, rândul 5 la Depeche Mode, Normal Circle la Sonisphere, V.I.P. la R.H.C.P.] Deci, da, eu zic că merită să iei bilet la Golden și să stai cu orele să te prăjești. Dacă nu... Ia-ți un televizor mare și uită-te de acasă, nu prea e vreo diferență.

Mă duc să mă refac. Posibil să revin și cu câteva poze, după ce le descarc. Până atunci, internetul e plin de ele. :)

Împarte o Coca-Cola cu...NIMENI!

Urăsc din toată inima campania "Împarte o Coca-Cola cu primul cocalar care-ți iese-n cale". Motive? Destule! Toată lumea își face poze cu sticle cu numele lor. Nu cred că ați prins ideea, nu tre' să fie numele TĂU, ci numele ăluia cu care vrei să bei Cola aia! În plus, ar trebui să fie interzis să existe sticle cu numele foștilor prieteni sau ale fostelor prietene. Din propria experiență, nimic nu-ți strică ziua mai cu spor decât să citești așa ceva.

Eu sunt o persoană minunată, care iubește oamenii și care își împarte bucuroasă Coca-Cola. Nu. Vreau sticle cu "Nu împărți o Coca-Cola cu nimeni", "Păstrează sticla asta doar pentru tine", "Dă-i la cap dacă-ți bea din sticlă". Campania asta chiar mi-ar plăcea.

Despre relații, partea N

De data asta, despre partea cea mai...productivă a unei relații. Pentru mine, propriu și personal. Cea mai productivă perioadă e despărțirea. Așa dureroasă și neplăcută cum e, după un număr suficient de zile reușești să te recompui și să faci ceva frumos. În cazul meu, am scris două proze și o poezie [dedicate], și încă două proze mai mici [inspirate].

Poezia s-a născut, de fapt, după ce am citit una scrisă în timpul relației, pe care nu o fac publică pentru simplul motiv că i-a fost deja trimisă. Cât despre a doua, lectură plăcută:

Honey, I’m home!

I brough someone home for dinner!

Her gorgeous green eyes conquered me

That very moment.

I saw you with a girl, today,

And she has been following me

Ever since.

Isn’t she beautiful, darling?

Her white grin is following

Your every move.

Why are you hiding, loved one?

Don’t you like my new best friend?

Her eyes are now thin with anger.

Look what you’ve done!

You made her beautiful face wring!

She’s now all wrinkles and hatred

And is slowing devouring me,

Feasting on my love and emotions...

Look, honey! I’ve almost disappeared!

Now my friend and I are more or less the same.

I can see you through her big, green eyes

And I’m suddenly aware that I’ve become

Yet another monster...

 P.S.: A fost inspirată, cumva, de Thouma.

Turcia, vacanță

Vreau să-mi cer scuze în mod public pentru neplăcerile cauzate de cele două postări referitoare la experinețele mele în vacanță. N-am intenționat să stârnesc conflicte, cu atât mai puțin să jignesc oamenii, a fost părerea mea personală în legătură cu tabăra. Că m-am exprimat greșit sau că s-a înțeles greșit, a fost altceva.

O zi faină tuturor și vacanță plăcută în continuare.

Despre ploaie, zilele de luni și scuze

Toate astea se leagă între ele, într-un mod ciudat.

Am citit recent [ieri] "Despre ploaie", a lui Martin Page. Tipul despre care spuneam că-mi face poftă să iubesc. Ideea care m-a marcat, din textulețele din care e compusă cartea, e că ploaia e o muză. Că niciun scriitor nu poate fără ploaie. Pictorii sunt singurii care pot lucra atunci când e soare afară, pentru că sunt capabili să prindă strălucirea aia cu vârful pensulei lor...

Iar scriitorii, veșnic nemulțumiți, căutând mereu motive, scuze, lucrează pe ploaie și/sau noaptea. Iar eu m-am agățat acum de lucrul ăsta, doar ca să nu scriu. O să scriu când o să plouă. Nu mai plouă? Nu mai scriu. Niciodată n-am scris ceva serios cu ușurință, doar  cu noduri în gât și în stomac și stări de rău. Așadar, e de înțeles de ce nu mă grăbesc să mă arunc pe pagină.

Cât despre scuze, mereu găsim câte ceva. Pentru noi și pentru alții. Cum zicea cineva acum câteva zile: "Ne mințim singuri ca să nu fim dezamăgiți". Ceea ce e atât de adevărat, încât nici nu știu cum și dacă să analizez frăzuca asta. Așa cum mă mint eu că o să scriu când o să plouă [n-aș scrie nici dacă ar veni Potopul și Noe mi-ar cere manuscrisele la intrarea în Arcă], alții își caută diverse scuze ca să...ceva. Nu fac acum, că aia, fac mai târziu. Nici mai târziu, că ailaltă, poate mâine. Și așa ne amânăm singuri până undeva, sperăm noi, la infinit. Exemplul dat de el a fost "Trebuie să te întâlnești cu cineva la fix. Și nu vine la fix, vine la și un sfert. Timp de un sfert de oră, tu te gândești că o fi avut vreo problemă, că s-a întâmplat ceva". Evident. Chiar dacă respectivul/respectiva întârzie pentru că n-are chef să-mi vadă moaca. Și continuăm așa, într-un șir continuu de minciuni, toată viața...

Azi e luni. Cred. [În vacanță pierd noțiunea zilelor. Și când îmi întreb colegele de bancă "Ce zi e azi?" în mijlocul orelor, nu se pune.] Motiv ca lumea să se plângă și să înceapă iar așteptarea de care spuneam într-un post anterior. Lumea urăște zilele de luni. În principal, pentru că-și urăsc viața. Pentru că luni mergi la școală, liceu, facultate, serviciu, după ce două zile ai zăcut în pat. Pentru că luni înseamnă că 5 zile o să repeți același lucru. Și mi se pare stupid... Dacă nu-ți convine, nu te mai duce la școală, la liceu, la facultate. Dă-ți demisia. Transferă-te. Găsește-ți alt loc de muncă. Găsește ceva care te face fericit, și nu mai sta să-ți calculezi orele până ajungi acasă. Până la urmă, viața e o zi de luni continuă, o iubești, o urăști sau îți e indiferentă. Poți să te plângi continuu [cum fac eu de obicei] sau poți să încerci să cauți lucrurile bune din ziua de luni, marți, poimarți [cum mai fac eu câteodată].

Nu știu când s-a produs schimbarea asta în ceea ce mă privește și de unde atât de mult optimism. [Probabil de când m-am întors și mi s-a dovedit că mă subestimez și că există și lucruri bune pe lumea asta.] La fel cum nu știu cât o să mă țină. Dar deocamdată, prefer să iubesc zilele de luni, marți, miercuri, și cele următoare, cu bune și cu rele în proporții variabile. Pentru că, se pare, după cascade de căcat, se mai întâmplă și ceva suficient de bun încât să șteargă totul. :-)

Despre așteptat

Îmi vine în minte titlul unei cărți. "Femeia care aștepta", Andrei Makine. Oribil. Niciodată n-am putut să citesc Makine. Mă plictisește într-un mod extrem.

Acum e vorba despre starea aia larvară în care nu faci nimic. Doar aștepți. Ce? Orice. Aștepți week-endul, vara, facultatea, un serviciu, aștepți să te ceară de nevastă, un copil, actele de divorț. Am găsit mai devreme, pe facebook, o poză, pe care mi-e mult prea lene s-o caut. Ideea era că oameni cred că au timp. Eu am depășit faza asta. Nu mă culc niciodată cu siguranța zilei de mâine, ci doar cu speranța că o să mă mai trezesc. Probabil din același motiv nu-mi plac planurile de viitor [cel puțin cele care includ și alte persoane pe lângă mine] și întâlnirile stabilite cu luni înainte.

Scriu tot articolul ăsta așteptând. Și na, vorba aia, "nu mai e foarte mult până va mai fi foarte puțin". Explicat, nu mai e foarte mult - două săptămâni - până va mai fi foarte puțin - câteva minute până să urce Rammstein pe scenă. Aștept concertul ăsta încă de la Sonisphere, unde am fost atât de impresionată, încât am zis că TREBUIE să-i mai văd odată. Da, cuvântul cheie: aștept.

Aștept să termin odată clasa a 12-a și să plec. Departe. Nu după Cheloo și Smiley, clar nu, dar undeva atât de departe, încât să scap de mentalitatea de român și de țăranii care mă înconjoară, unde să nu mă cunoască nimeni și să nu cunosc pe nimeni, unde să pot să fac ce-mi place pentru restul vieții.

Aștept să termin universitatea ca să mă angajez. După care o să aștept promovări peste promovări. După care o să aștept altceva, cine știe ce, toată ființa mea opunându-se să nu trăiască în prezent.

Lucrul care-mi place cel mai mult la așteptat e când totul se întâmplă de la sine. Clasa a 12-a vine și trece. Universitatea vine și trece. Cărțile mele începute, însă, rămân. Iar eu aștept să le termin și să le public. Păcat doar că nu le mai scriu...

Astăzi, pe la 12, așteptam să se facă 16, să ies în oraș. Mai devreme, așteptam să se facă o oră rezonabilă, ca să pot să mă culc. Dimineață, așteptam să se facă o oră acceptabilă d.p.d.v. social, ca să pot să beau.

Și mă mai întreb de ce mă uit în urmă și nu înțeleg de ce-mi lipsesc ani din viață, ani în care nu-mi amintesc să fi făcut ceva, ani pe care, bănuiesc, i-am petrecut așteptând să cresc...

Pauză, vacanță, jurnal

Unu. Pauză. Din noaptea asta. Două săptămâni. Pa.

Doi. Vacanță. Din noaptea asta. Două săptămâni. Pa.

Trei. Jurnal. Am scris câteva rânduri joi, dar nu reușesc să mă adun suficient cât să le recitesc, eventual să le rescriu. E o plăcere să mergi cu trenul. O jumătate de oră, în fața mea a stat un domn care a ocupat ambele scaune, fără să se străduiască. Așadar, nu puteam să-i fac vânt de pe locul ce mi se cuvenea pe drept, drept oferit de biletul călătorului cu CFR-ul. Și m-am mulțumit cu locul de vis-a-vis. După cele treizeci de minute, domnul a coborât. În fața mea, se așează o doamnă. Fustă lungă, până în pământ, maro. Bluză albă, taior negru, ochelari, păr prins în coadă la baza gâtului. O carte de rugăciuni în mână. Mi-a fost efectiv rușine când am început să mă aranjez puțin, înainte de destinație. [Știu că nu-i frumos să faci asta în public, dar nu prea aveam unde altundeva.]

Ascultam Vivaldi și Bach. Citeam Sartre. Bine, nu citeam, urmăream liniile, gândurile mele erau, oricum, în altă parte. Privesc în dreapta. Lângă mine, o doamnă și un domn. Drăguț. Încerc să nu mă uit, dar nu pot. Doamna privește printr-un album. Un album cu copertă albă, de plastic, plin cu fotografii. Zâmbesc, pentru că, din nou, nu pot să mă abțin. E frumos. E frumos că mai există oameni care developează fotografiile și le țin în albume.

Reproducerea rândulețelor scrijelite în carnețelul meu cu nuferii lui Monet:

"27 iun 2013

11:27
Vivaldi-4 anotimpuri
Amintirile mele cu Gara de Nord sunt vagi și puține. Aproape că-mi e ușor să-mi imaginez că n-am fost niciodată acolo. O revistă "Pisica" cumpărată în grabă -ediția de decembrie, cu calendar-, un peron imens, tonuri domninante de bej și maro. "Nu prea le ai cu trenurile, nu?" Într-adevăr. Nu. Poate o să încep acum. Sau poate o să mă lecuiesc de călătoriile feroviare. Nu numai că totul e relativ-totul e și încet [sunt foarte sigură că am vrut să scriu "incert"]. (J.P. Sartre - "Cuvintele" )

11:49
Mizil. Ce ciudat mi s-a părut! Nu cred că am vreo amintire cu Mizilul, dar imaginația îmi invoca o clădire de cărămidă roșie. Fals.
Ce străin mi s-a părut Buzăul... Loc pe care săptămâna trecută îl numeam "acasă", acum a fost doar o altă gară. Doar borna de "Felicitări, ați trecut de primele 30 de minute!"
Ce ușor trece timpul când ești stresat. Când ești emoționat... Bucureștiul îmi pare la fel de departe ca întotdeauna. El, pe de altă parte, pare să-mi fie din ce în ce mai aproape."

Sfârșit. Sartre îmi face poftă să scriu, la fel cum Bach îmi face poftă să plâng, iar Martin Page îmi face poftă să iubesc. Cred că am vrut să scriu, la un moment dat, și cum m-am simțit când am coborât din tren. N-am apucat. O să scriu acum. În primul rând, senzația amețitoare, pentru câteva secunde, că sunt în Padova. În al doilea rând, m-am simțit mică și uitată și a nimănui-senzație care a continuat, spre nefericirea mea, suficient de mult.

Am reușit să înghesui trei posturi micuțe într-unul mare. Aproape se oprește și ploaia, iar eu am ratat-o scriind. Am o stare perfectă de a scrie la "Confesiune Omului-Bocanc" și de a arunca cu noroi în specia umană. Cacofonie observată și intenționată.

Pa. Ne vedem în două săptămâni.

Sondaj: numele blogului

Când am creat blogul, am fost sigură că n-o să-l schimb niciodată. Că va avea mereu același nume și același template, cu vechea poză "Shut up and do it!" ancorată în fruntea paginii. Am crescut. M-am schimbat. Și vreau ca blogul să crească împreună cu mine, asta incluzând și schimbări.

Când am schimbat template-ul, v-am întrebat. Rezultatul sondajului e încă în partea dreaptă a paginii. Acum, cred că a cam venit timpul să-i schimb și numele, cu ceva sugestiv și totodată care să mă reprezinte. Așadar, după o discuție cu o prietenă foarte, foarte, foarte bună și dragă, am ajuns la...Mary Syndrome.

În sfârșit, votați, cât aveți ocazia să vă exprimați liber.

Despre corespondenţa dintre fantezie şi realitate

Vreau să fie clar că atunci când decizi să ai o relaţie cu cineva, îl iei aşa cum e. Fără să-i reproşezi nimic. Fără să încerci să-l schimbi. Îţi convine, bine. Nu-ţi convine, pa. Suntem vreo 7 miliarde pe planetă, n-ai cum să nu găseşti unul sau una care să fie pe placul tău.

E ca atunci când îţi iei o maşină. Îl iei la un test-drive. Doar că nu vrei să-i testezi schimbătorul de viteze. Vrei să-i testezi capacităţile, să vezi cât poate duce, cât de repede, cât de mult. Nu eşti satisfăcută? Renunţi. În niciun caz nu cumperi o maşină foarte scumpă dacă nu e 100% în concordanţă cu dorinţele şi aşteptările tale. De la capacitatea motorului la dimensiunea roţilor la, de ce nu, schimbătorul de viteze. Dacă vrei o Corvette, nu pleci cu o Dacia Logan. Iar dacă vrei un Trabant, nu te avânţi la un Maserati. Nu-ţi iei Dacia gândindu-te că o să o transformi, că-l suni pe X-zibit să-ţi "pimp-uiască" maşina. Dacă vrei Trabantul albastru, nu-l cumperi pe cel galben, făcându-ţi planuri să-l vopseşti. De ce să te complici, când există deja ceva perfect pentru tine?

Nu în ultimul rând, trebuie să te întrebi cât poţi duce TU. Dacă nu eşti în stare să mergi pe bicicletă, degeaba visezi la un Harley. Te minţi singur că o să ajungi la aşteptările motocicletei, dar tot ce vei face va fi să o iroseşti, plimbând-o prin cartier, când altcineva ar fi putut s-o folosească la adevărata ei valoare, în scopul pentru care a fost concepută.

Cam aşa stă treaba şi cu relaţiile. Nu-ţi convine, spui pas, mergi mai departe. Nu faci compromisuri de la început, dacă nu găseşti pe cineva care să-ţi pară potrivit din prima. Şi nu ţinteşti mai sus decât poţi ajunge. Un partener net superior poate o să te înalţe puţin, dar dacă discrepanţa e mult prea mare, o să te frustreze. O să începi să-ţi pui întrebări. O să încerci să te schimbi ca să-i fii pe plac, iar el o să-ţi răsplătească efortul disperat cu o despărţire pe măsură.

Despre ce scriu alții

Pe principiul: "Am mâncat supă alfabet și m-am căcat o proză mai bună decât ce scrii tu". Gluma nu-mi aparține, dar se potrivește.

Scriam eu pe la începuturi despre cum urăsc blogurile tristăcioase. Nu mi-am schimbat părerea. Doar că între timp am ajuns să urăsc și oamenii care le scriu. Oamenii ăia care scriu atât de dramatic, de parcă mai au puțin și se cacă în mijlocul paginii de emoție.

Există două feluri de bloguri care merită băgate în seamă, referindu-ne strict la categoria expusă în postul ăsta. Blogurile dramatice decente, de calitate, pe care le respect, chiar dacă nu-mi plac.

Și bloguri care par scrise de puștoaice de 13 ani la menstruație. [Toate puștoaicele de 13 ani să se irite, vă invit.] Nu știu de ce au oamenii impresia că alții chiar APRECIAZĂ ce scriu ei. Nu-i deloc greu să arunci 500-1000 de cuvinte super-pompoase, care n-au legătură unul cu altul, să pară că ești un intelectual neînțeles și plin de probleme. În condițiile în care ești un copil prost/un adult prost//un boșorog prost, care n-are altceva de făcut decât să infecteze internetul cu prostiile lui. Dacă simțiți ceva în stomac, atunci e clar că vă taie căcarea, caz în care vă duceți LA WC, nu la PC. După care trageți apa, nu apăsați pe "Publicați". Capisci?

În continuare, fiind încă în culmea frustrării, nu pot să înțeleg de ce își laudă unii munca atât. Munca e mult spus, într-adevăr, dar există niște scârboșenii atât de plângăcioase pe care ochii mei le-au citit, încât simt nevoia să cumpăr un bax de lame și să le tai fiecare venă din corp autorilor. În continuare, nu înțeleg DE CE. PENTRU CE. Și, mai ales, PENTRU CINE. Cine dracul dracilor au ei impresia că le citește postarea infectă? Normal, alți copii de 13 ani cu diaree mentală și verbală, care vor să-și etaleze vocabularul bogat. Și așa se laudă între ei că "tu scrii superb!" "ba nu, TU scrii mai bine!" "nici nu se pune problema, e EXTRAORDINAR, categoric!" "nu, postarea ta e mai bună!" Vreau să-i împușc. Pot? Pot??

Urăsc oamenii ăștia și le urăsc frustrările exprimate atât de pompos, de parcă ei dețin secretul Universului. Copii, puneți mâna pe carte întâi, învățați ce-i aia literatură, proză, poezie, ce vreți voi, învățați cum se scrie, și DUPĂ aia lăudați-vă cu ce vomați pe pagină.

Despre veniri și plecări

Când omul are treabă, face orice, numai ce trebuie nu. Ca mine acum.

În general, când e vorba de o venire sau de o ajungere [a cuiva la mine sau a mea undeva], devin agitată într-un sens pozitiv. Nu mai am stare, fac gaură în podea, și rânjesc ca Leneșul De Pădure Violator.

Când e vorba de o plecare, a cuiva de la mine sau a mea de undeva, situația devine mai nașpa. Iar eu realizez brusc că, de fapt, sunt foarte atașată și nu vreau nicio plecare.

Am scris astea câteva fraze gândindu-mă la o experiență memorabilă, chit că n-a durat decât 3 zile. Mergând ieri pe stradă ascultând Daft Punk, am avut un flash-back din Praga, de la aeroport, la autobuz, la metrou, la hotel. Și mi s-a făcut, brusc, dor. Motiv pentru care acum aș pleca la Praga și m-aș muta acolo, ca să evit supărarea cauzată de plecare.

În același ton mai mult sau mai puțin vesel, sunt diverse trupe care-mi amintesc de diverse locuri, iar eu pic în visare și fac oamenii să mă întrebe dacă sunt ok.

Mini-listă:

• Austria - Type O Negative;
• Grecia - Electric Six;
• Cehia (Praga, de fapt...) - Daft Punk.

Și așa, ascultând piese care-mi plac, mă trezesc suspinând și căutând bilete de avion...

P.S.: Praga. 

Despre reacții

Pentru că sunt o vacă mică și drăgălașă, o să fac ceea ce nu se face niciodată. NICIODATĂ NICIODATĂ NICIODATĂ. Decât dacă vreți motiv de ceartă și despărțire, caz în care, nu cunosc metodă mai bună. O să fac o comparație.

Pornim de la premisa că mie nu-mi plac cine știe ce bărbații. De privit, da, sigur. De atins, pas. Motiv pentru care mai am, uneori, reacții ciudate atunci când un băiat pune mâna pe mine. Revenind. Ideea e că atunci când pui mâna pe o fată, trebuie să-ți amintești că e o FIINȚĂ, și nu un lemn. Așadar, n-o apuci și n-o tragi spre tine cu disperare. Un pont, care probabil mergea și la postarea despre sărut. NU e o idee bună să-i tragi capul tipei spre al tău. Dacă vezi că-l împingi ușor și ea nu mișcă [dă-i cu bățu', ia vezi, mișcă?] nu tragi de parcă vrei rolul principal în Sleepy Hollow. Dacă ești PESTE ea, cu atât mai mult, nu încerci să-i dai în cap cu propriul tău craniu, n-o crucifici ca pe Iisus și n-o urmărești în timp ce ea dă din cap stânga-dreapta doar ca să scape dracului de tine odată.

Pe de altă parte, dacă gagicuța în cauză vrea, atunci e ok. De unde știi dacă vrea? Nu știi. În niciun caz n-o întrebi: "Fă, vrei să te bruschez?" Nu, nu vrea. Nimeni nu vrea, decât cu precizare. Ideea în momentul respectiv e să fii pasional, nu neanderthalian. Altfel, poți foarte bine să-i tragi o bâtă-n cap și s-o târăști de păr la tine-n peșteră.

Ideea de la care am pornit, gândind postul ăsta într-un autobuz plin de oameni transpirați, este că am avut, recent, două tipuri de reacții la acest gen de comportament. Reacția 1: "Oh, ce căcat crezi că faci?! Ia mâna de pe mine! Ew! Ew! Cară-te." Reacția 2:"Mmm...ehehehe. Ok, whatever, I'm yours!" [Da, am reacții bilingve. Asta e. Deal with it.] Concluzia: e important CUM faci, nu CE faci. Și în niciun caz nu te arunci ca calu' cu dantura înainte. [Nu, încă n-am trecut peste asta, probabil n-o să trec vreodată, aia e.]

Acestea fiind zise, mă duc să mă culc. Pa.

Leapșa. Actualizare.

Am găsit o leapșa faină pe care o rescriu pentru că am mai făcut unele din chestii între timp.

Dat de baut la toti in bar/club - observaţie: era ziua mea. :-)
Balacit cu delfini
Catarat pe munte
Ferrari test-drive
Vizitat mumiile si piramidele din Egipt
Jucat cu o tarantula
Baie la lumina lumanarilor alaturi de cineva
Ai spus cuiva “Te iubesc!” si chiar ai simtit-o
Imbratisat un copac
Facut striptease
Bungee jumping – sarituri cu coarda elastica
Vizitat Parisul - observaţie: doar alături de cineva. A se subînţelege ce vreau să spun prin "cineva". :-)
Ai privit o furtuna pe mare
Privit rasaritul dupa o noapte alba
Vazut aurora boreala
Participat la un meci cu foarte multi spectatori
Urcat treptele pana sus al Turnului din Pisa - observaţie: prea scump, prea cald, prea aglomerat. Poate data viitoare.
Hranit cu legumele cultivate de tine - observaţie: nu le cultivasem chiar eu, dar ajutasem.
Ai atins cu mana un iceberg
Dormit sub cerul liber
Schimbat scutecul unui bebelus
Calatorit intr-un balon cu aer cald
Vazut o ploaie de meteoriti
Te-ai imbatat cu sampanie-OVER AND OVER AGAIN! Ce să zic, sunt o iubită snoabă.
Ai daruit mai mult decat ti-ai permis
Te-ai uitat noaptea la stele printr-un telescop
Ai ras ca Piticu21 intr-un moment total nepotrivit
Bataie cu mancare
Pariat la cursele cu cai
“Chiulit” de la serviciu
Ai invitat in oras un strain - nu a fost chiar invitaţie în oraş, dar pe aproape.
Bataie cu bulgari de zapada
Ti-ai xeroxat curul *italics* *italics* *italics*!!!!
Ai urlat din toti plamanii-Depeche Mode.
Imbratisat un miel
Ti-ai indeplinit o fantezie
Balaceala in mare la miez de noapte gol pusca
Ai facut dus rece ca gheata
Ai purtat o conversatie filosofica cu un cersetor
Ai vazut o eclipsa totala (fie ea de soare sau de luna)
Te-ai dat cu roller-coaster-ul
Dat cu parapanta
Ai dansat ca zapacitul intr-un club fara sa-ti pese ca cei din jur se holbau la tine
Sex la birou
Ai fost arestat, indiferent de motiv
Vopsit parul in culori traznite
Configurat de unul singur propriul PC
Omorat si gatit un animal
Furat prosoape/sapun/sampon dintr-un hotel
Ai invatat o limba, o arta de unul singur - am învăţat sarcasmul.
Vizitat Peru - dacă am o brăţară de acolo se pune? :-D
Baut propria urina ca sa supravietuiesti - nu sunt Bear Grylls. Better not drink my own piss.
Participat la o sedinta BDSM
Ai donat sperma sau ovule
Ai stat treaz/a mai mult de 50 de ore
Ai tras cu o arma de foc
Condus un motor
Ai frant inima cuiva - n-a fost cu intenţie
Plecat la mare/munte fara niciun ban in buzunar
Te-ai mutat intr-un oras strain si-ai luat-o de la capat
Ai luat droguri
Masturbare intr-un loc public
Ai facut pe cineva sa se supere pentru simplu motiv ca “poti” - asta fac ZILNIC. :-D
Ai avut grija de cineva o perioada indelungata de timp
Ti-ai tatuat o chestie total aiurea
Muls o vaca
Ai luat decizia de a deveni donator de organe dupa ce mori
Organizat un eveniment de mare anvergura
Mers in New York, facut cumparaturi in Manhattan si baut cafeaua in Central Park
Surf in LA
Pariat in Las Vegas
Contribuit la adoptarea unei legi care sa imbunatateasca modul de viata a cat mai multor oameni
Pilotat un avion
Mers intr-o croaziera si lenevit la soare
Invatat snowboarding
Mers cu cortul la mare
Mers la un festival de muzica unde nu cunosc pe nimeni de la care sa plec apoi cu noi prieteni-Urmează. Rammstein.
Invatat franceza - adică mă descurc, da' nu cine ştie ce. :-D
Sa gust din cel mai iute ardei
Sa merg un week-end in Amsterdam
Sa sar cu parasuta
Sa vad o lupta de cocosi
Sa merg in misiuni medicale
Sa imi iau un laptop de la AlienWare
Sa invat sa cant la un instrument
Sa mai dau jos cateva kg-Date jos, puse la loc.
Să învăţ rusă
Să mă mut în Rusia
Să fac carieră în advertising
Să-mi fac un tatuaj
Să public dracului odată ceva din ce-am scris
Să citesc clasici

Ei, da. E bine că mă țin de treabă. Mi-am găsit recent și lista cu ce vreau să fac înainte să mor. Mă țin de treabă și acolo. E bine. Toate bune și frumoase. Noapte bună.

P.S.: Dau leapșa mai departe cui o vrea, doar să-mi lase link.

Despre sărut

Acesta nu este un tutorial și categoric n-o să învățați de aici cum trebuie întreprins acest schimb de bacterii pe cale orală. Nu. Este doar un articol scris cu scopul de a evita trecerea unor persoane prin niște experiențe similare alor mele. Sunt de părere că asta nu se învață în teorie, ci în practică.

Lucrul cu care aș vrea să încep e: spălați-vă pe dinți. Nu, nu poți să iei o gumă Orbit. Nu, nu e același lucru. Spală-te. Pe. Nenorociții ăia de dinți.

Într-o ordine aleatorie, câteva sfaturi din experiențe personale (nefericite):

• NU mănânci usturoi în ziua respectivă. Eventual, nici în cea precedentă. Iar când fata face o figură de parcă l-a văzut pe dracu', nu întrebi: "ce?" Iar când te întreabă dacă ai mâncat usturoi, nu răspunzi: "Da, de ce?" Tu de ce crezi?! Voia și ea, era geloasă că n-ați mâncat împreună!
• NU te arunci cu dinții în față de parcă acum te duci să te bați cu turcii. Dacă vrei să te arunci cu dinții în gâtul cuiva (sau orice altă porțiune de cărniță moale) e ok. Dacă te arunci cu dinții în dinții partenerului, meriți să fii sodomizat și ars pe rug. Nu știu, voi ăștia care faceți asta, ce încercați? Să testați cine are smalțul mai puternic?
• NU încerci să-i faci duș. Nici cu limba, nici cu salivă. Are și el/ea apă curentă acasă, n-are nevoie de o baie în fluidele tale.
• NU vorbești când vă sărutați. Dacă vrei să-i spui secretul vieții și al universului, te oprești, te desprinzi, îi spui, reiei. Gagica nu aude cu cavitatea bucală, așa că degeaba vorbești în gura ei, n-o să înțeleagă mai bine. Și o faci și să spună lucruri ca: "Tu nu poți să taci nici când ești cu gura-n gura mea?"
• Dacă vezi că ființa cu care încerci acest mistic schimb de fluide încearcă să se desprindă, nu te agăți de ea cu disperare. O săruți doar, n-ai luat-o ostatică!  Mai ales dacă vezi că ea se trage de un gard, ca să scape de tine. Asta nu e o invitație la a continua. E o invitație la a face o incursiune în uterul mamei tale.
• NU îi aplici o ventuză continuă de 40 de minute. Pupic. Pauză. Pupic. Pauză. Credeți-mă pe cuvânt, merge.
• NU sunteți un stomatolog. Limba dvs. nu este un instrument stomatologic. Nici nu ajutați cealaltă persoană să-și vomite prânzul. Așadar, nu are ce să caute pe gâtul partenerului.
• NU muști ca din salam decât dacă ți se precizează exact că îi place acest lucru. 
• Cel mai oribil lucru mi se pare sărutul de dimineață. Mai ales dacă nu v-ați spălat pe dinți seara. În cazul în care partenerul dvs. este un psihopat care se trezește la 5, se spală pe dinți, se demachiază, se aranjează și se vâră la loc în pat, iar atunci când vă treziți, descoperiți o drăgălășenie, e ok. Pentru drăgălășenie. Pentru voi, nu. Vă duceți și vă spălați pe dinți. Nu-mi pasă ce ați văzut voi prin filme. NU e așa.
• NU bei și nu fumezi înainte. O să ai un gust divin, de tomberon, care va atrage partenerul sau partenera fix spre altcineva.
• Încearcă să nimerești gura. Știu că e o gaură mică și e greu, dar încearcă. Nu e cel mai frumos lucru din lume să fii sărutat de la nas până la bărbie, inclusiv. 
• NU uitați să nu vă aruncați cu dinții în dinții celuilalt. [Am pățit de câteva ori treaba asta, așadar, consider că e deosebit de importantă.]
•  NU mestecați gumă. Și NU o scăpați în gura partenerului. [Mai bine v-ați fi spălat pe dinți, cum am zis deja.]

Acestea fiind zise, mi-am amintit o glumă făcută de o prietenă atât de apropiată, încât am adoptat-o ca fiind gluma mea. O să scriu o piesă despre foștii mei prieteni și o voi numi "Spărgătorul de dinți". În încheiere, mi s-a cerut odată să descriu cel mai prost sărut de care am avut parte. A fost ca și cum înotam într-un râu de pești morți. Și din tot râul ăla de pești morți, eu am găsit cea mai mare, mai urâtă și mai moartă broască râioasă și am sărutat-o. Fin.

Despre vicii

Această postare conține exclusiv experiențe personale și punctul meu de vedere.

1. Nu, nu vreau link la melodia lui Bitza, o știu și eu și îmi place. Acum, că am lămurit asta, să începem, zic.

Eu sunt dependentă de suficiente chestii. De ciocolată, internet, cafea, cărți. Lucruri la care nu am încercat să renunț pentru simplul motiv că nu văd rostul. Trebuie să fac și eu ceva, nu? Mai mult sau mai puțin util societății.

Cred că ascult Dir En Grey de vreo două ore. Asta era o paranteză, pentru că am dat "play" celor câteva melodii din telefon a nu știu câta oară. Mă rog.

Multă lume se întreabă, și pe bună dreptate, care-i faza cu băutura, țigările și drogurile. Despre droguri nu mă pronunț [vorbesc despre substanțe mai mult și mai puțin legale, la modul general], n-am luat niciodată, dar cred că ar fi interesant, cu riscul de a-mi prăji creierul, poate mi-ar ieși câteva picturi faine.

Despre alcool.
Unii beau doar așa, ca să se îmbete. Asta nu înțeleg. Alții beau doar ca să vadă lumea mai frumos. Asta pot să înțeleg, parțial. Eu beau pentru gust. Pentru că-mi place. Așa cum unii mănâncă ceafă de porc pentru că le place gustul, eu torn bere, vin roșu, șampanie, whiskey [mai rar], Jagermeister pentru că-mi place gustul.

Despre țigări.
Cred că prima dată am fumat când aveam vreo 3 ani, pentru că tatăl meu e iresponsabil. A doua oară, aveam vreo 8 ani, atunci eram conștientă și curioasă. Prinsă, pedepsită, evident. A treia oară, să zic că a fost acum o lună. Motiv invocat: ieșirea bruscă din viața mea a unei persoane cu care obișnuiam să-mi petrec mai mult timp decât ar fi fost indicat. Deci, umplerea golului cu CEVA. Motiv real: stare de epuizare psihică și emoțională, în urma căreia am decis că sunt distrusă psihic și emoțional, așa că, idee bună, ce-ar fi să mă distrug și fizic. [Paranteză. Am hotărât cum mă sinucid. Scriu câteva cărți despre cât de mult detest eu societatea, după care mă spânzur în curu' gol într-o catedrală.] Concluzie: e un bun moment în care ai impresia că faci ceva, dar, de fapt, nu faci. Tot ce faci e să stai pe balcon și să belești ochii la trecători. Fain, nu? Mă rog, cam asta am făcut eu. Dar faptul că mai ai o preocupare îți dă dreptul la o liniște interioară și la câteva minute în care te gândești la diverse chestii, la ce faci cu viața ta, la ce-ai făcut cu ea până acum, la unde merge totul. După care stingi țigara, NU o arunci pe geam, pentru că ești civilizat, și îți reiei starea de prostie.

Despre cărți.
Când realizezi că viața e nașpa, vrei să fugi. Și unde altundeva, dacă nu în cărți? Dacă nu-ți convin cărțile, îți creezi propria lume. Și atunci scrii. Cărți. Oricum. Ideea era că nu-ți convine realitatea și fugi, te ascunzi, cauți ceva mai bun sau mai rău, oricum, diferit să fie. Și atunci citești. Așa cum fac eu. Cred că din toate, cititul e singurul la care nu aș renunța. Intelectuală mică și snoabă ce sunt.

Farul

Vine pe valuri, în valuri,

Cu spumă, cu zgomot,

Se sparge de țărm.

Mătură scoici, mătură alge,

Meduze, moluște,

Și vânturi și ploi.

E-nvolburat, e negru, cu zgomot

Lăuntric, e lumină Divină, e

Făclie arzând.

E mare și rece și vine și vine

Și toți știm că acum nu poate

Fi dat înapoi.

Vine nebun, se lovește, se sparge

Și moare, iar valul e dus, scoicile-

Praf.

După el vine altul și altul,

E furtună pe mare, e Pedeapsa Divină,

E lumea de-apoi.

EL stă nemișcat și asistă spectacolul jalnic,

Și râde și plânge și strigă nebun,

Arată o cale, arată o viață, arată ce poate fi

un drum mai bun.

Își rotește privirea și face lumină, lumină pe mare,

Lumină în noi. Face ocoluri, lungi rotocoale,

Se sprijină-n beznă, tot alergând.

Valul vine nebun, iar se sparge, începe iar-

E tot un joc! Se joacă, și joacă, iar lui îi place,

În timp ce fundația devine scrum.

Lumina tremură, palpită,

Se stinge,

Revine iar.

E mereu acolo, răzbate cu bine la marinarii

Aflați în derivă. Le face cu mâna, le face cu ochiul,

Farul îi cheamă acasă mereu.

Marinarul plânge, se roagă, suspină,

Valul nebun îl poartă cum vrea el.

Furtuna e-n toi, marea se-agită,

Lacrimile cerului curg pe Pământ.

Se zguduie cerul, se zgudui-uscatul,

E totul numai o ploaie și-un vânt.

Iar el tot încearcă, și prinde o rază,

Mai aruncă zadarnic un jalnic ospăț

Pentru ochiul marinarului, ucis de beznă,

Chinuit de ani de zile și nopți.

I-o iluzie pașnică, un veșnic prieten,

E singurul veșnic ce-așteaptă pe țărm,

Așteaptă vaporul și marinarii, așteaptă

Un suflet găurit de nevoi.

Norii se zbuciumă, furtuna vine, iar marinarii

Plâng îngroziți. Faru-i așteaptă, le face cu mâna,

Zâmbește pentru ei, încet și trist.

Furtuna vine, furtuna pleacă, un vapor e în port,

Altul doar ce-a plecat. Valurile cântă, vântul suspină,

Lumina farului e-n loc apărat.

A luminat de-atunci întotdeauna,

Uneori cu folos, alteori-nu. Cert e că totuși,

Farul e unul, greu de atins, ghid veșnic

Al șirurilor de veselii și suspin.