Despre relaţii în stadiul final

N-am vrut să zic "Despre despărţiri", pentru că ar fi sunat cam urât. Aşa, sună ca o boală. Ceea ce şi e, de fapt, o boală, o interdependenţă, o scăpare de moment. În fine. Consider că am suficientă experienţă în domeniu cât să scriu câteva lucruri pe tema asta. Un număr generos de foşti iubiţi, care-au stat pe lângă mine între 4 zile şi 2 ani.

Despre relaţiile din milă

Nu. Nu. Doar...nu. Niciodată. NICI. O. DA. TĂ. Nu. E cel mai idiot lucru pe care poate să-l facă cineva. Nu am avut niciodată o relaţie din milă. Nu m-am legat la cap cu cine ştie ce fraier, nici n-am s-o fac. Compromisuri, însă, da. Dacă un tip care arată de parcă mai are puţin şi plânge te ia de mână, nu poţi să-ţi retragi mâna şi să strigi: "BOULE, DĂ-MI DRUMUL!"-cum aş fi făcut în mod normal. Stai cu mâna în mâna lui şi speri să se termine cât mai repede. Dacă ajungi să ai şi sentimente pentru el, atunci voila, ai o relaţie.

Al doilea lucru, pe care, recunosc, l-am făcut -recent, chiar- este să nu te desparţi de cineva din milă. Foarte greşit. Te minţi pe tine şi-l minţi şi pe celălalt, iar asta doar pentru că tu nu eşti suficient de tare cât să pui punct. Dacă nu vă înţelegeţi, n-are rost. Dacă nu te simţi atrasă de el sau de ea, n-are rost. Dacă-ţi vine să verşi când se apropie şi vrea să te sărute, efectiv, n-are rost. Aşadar, nu faceţi ca mine. Nu-i ţineţi 3 săptămâni la distanţă cât mai mare, doar ca să vă faceţi curaj să spuneţi pa. Spuneţi pa din prima şi aia e.

Tranziţie

Asta nu înseamnă, totuşi, că încurajez despărţirile din prostii. Dacă ţie îţi place verde şi lui  îi place albastru şi vreţi să cumpăraţi un set de farfurii, el insistând să fie albastre, tu insistând să fie verzi, ajungeţi să urlaţi unul la altul în mijlocul magazinului şi să vă despărţiţi chiar acolo, la raionul cu articole de ceramică. Ce puteţi face, în schimb, e să cumpăraţi DOUĂ seturi, şi fiecare să mănânce din farfuria care-i place. Sau să cumpăraţi nişte farfurii maro [care mie îmi plac mai mult decât cele verzi şi cele albastre], şi să evitaţi cearta.

Ideea din paragraful precedent este că n-are rost să vă despărţiţi din tâmpenii, indiferent de cât timp sunteţi împreună. Dacă e intervalul o săptămână-o lună, e aiurea, pentru că nici n-aţi apucat să vă cunoaşteţi. Dacă e intervalul o lună-şase luni, e aiurea, pentru că nu puteţi comunica. Dacă au trecut mai mult de 6 luni şi totul mergea perfect şi vă despărţiţi din cauza unui motiv precum culoarea farfuriilor, este ok, sunteţi cretini, mai bine că v-aţi despărţit şi că nu vă înmulţiţi.

Despre compromis

Mie mi se pare că ăsta e cel mai important lucru. Să fii în stare să faci un compromis. Chiar crezi că o să crăpi dacă alegeţi farfuriile albastre? Chiar crezi că o să-ţi pice lumea-n cap dacă le luaţi pe cele verzi? E atât de greu să concepi că şi celălalt are o OPINIE şi o DORINŢĂ? Da, e greu. Eu nu zic să te laşi călcat în picioare. În niciun caz. Niciodată. Doar că, uneori, orgoliul este tembel. Şi, brusc, culoarea farfuriilor devine centrul Universului. Doar aşa, să-i arăţi tu cine-i şefu'. Cine conduce în relaţia aia. Ceea ce mi se pare absolut tâmpit. Dacă nu sunteţi la egalitate, atunci de ce dracu' mai sunteţi împreună? Vrei un sclav, ia-ţi un sclav, atunci, nu un partener! Există lucruri la care poţi să renunţi, uneori, pentru bine vostru. Pentru că, până la urmă, o relaţie înseamnă şi compromis. Mai ales. Culoarea unor farfurii nu e un principiu pe care ţi l-ai impus. Sunt doar nişte chestii de pe care mănânci şi atât. Nu ţi-a zis nimeni să faci nudism, nu ţi-a zis nimeni să te tăvăleşti cu toată Europa, nu ţi-a zis nimeni să mănânci exclusiv carne restul vieţii [tu fiind vegetarian]. Sunt doar nişte farfurii. E ceva insignifiant, iar tu n-ar trebui să dramatizezi.

Normal, există oamenii de tipul cum-vreau-eu. Orice se face cum vor ei. Recunosc, eu sunt o vită încăpăţânată şi fac, de cele mai multe ori, parte din categoria asta. Totul trebuie să fie cum vreau eu. Doar dacă nu lucrez în echipă, caz în care ţin cont de ce vrem toţi. Sau dacă nu sunt într-o relaţie, caz în care scrâşnesc din dinţi şi mă gândesc că n-o să fac o combustie spontană dacă lucrurile se fac şi cum vrea celălalt. Nu, nici mie nu îmi e uşor să accept compromisul. Dar, uneori, chestia e că trebuie. Şi dacă nu eşti în stare să accepţi chestia asta, atunci n-ar trebui să chinui şi pe alţii.

Tranziţie

Compromisul nu se aplică doar în relaţiile amoroase, ci şi în cele de prietenie. Mai ales. Prietena ta este creştină. Se duce constant la biserică, ţine post, se spovedeşte, se împărtăşeşte, crede în Dumnezeu, e foarte încântată de ideea asta. Tu eşti agnostică. Nu te duci la biserică, n-ai treabă cu creştinismul, tu ai o religie proprie. Greşit: vă daţi în cap strigând: IDEEA MEA E MAI BUNĂ! Corect: nu discutaţi acest aspect. Ea nu-ţi bagă pe gât creştinismul, tu nu-i bagi pe gât ideea de a fi agnostic, vă înţelegeţi minunat.

Despre despărţire

Am ajuns la partea mea preferată. :D Jivină îmbuibată cu salată şi iaurt ce sunt. Despărţirea. N-are rost să dezbat despărţirea pe cale amicală, care e întotdeauna de preferat, şi niciodată realizată. Ăsta e cazul perfect. Cazul general este Urletul. Urletul poate avea diverse forme:

Urletul 1.0:
Frustrarea răbufneşte din voi şi urlaţi unul la altul. Sau unul urlă şi unul ascultă. Or să se audă toate reproşurile posibile, de la nu ştii să speli vasele, la îmi trebuia o lupă ca să văd unde e, la ai un cur aşa mare, că mi-ai aplatizat-o, de-aia îţi trebuia lupă, vaca naibii. Acest tip de urlet este foarte comun. Dacă despărţirea e definitivă, se lasă cu înjurături şi vorbe urâte despre celălalt. Dacă nu e definitivă, se lasă cu sex de împăcare, care e foarte, foarte, foarte bun. [Nu că aş şti, dar bănuiesc. Bunul simţ îmi dictează că trebuie să fie. Eu doar mă despart şi gata, la mine nu se lasă cu sex de împăcare, ci cu priviri urâte.]

Urletul 2.0:

Cineva plânge.

Urletul 2.1:
Ea plânge. El ţipă. Sau. Ea plânge. El încearcă s-o calmeze. Oricum ar fi, amândoi s-au săturat, dar nu ea a decis să pună punct. Aşa că acum plânge de frustrare, de nervi, din cauza ideii de timp pierdut şi din cauză că s-a terminat. În urma acestui urlet, demnitatea este diminuată considerabil.

Urletul 2.2:
El plânge. Ea se uită la el şi se gândeşte că e un fătălău nenorocit şi că a făcut foarte bine că i-a dat papucii. Demnitatea este diminuată considerabil.

Urletul 3.0:
Probabil cel mai comun. Asta e relaţia care se încheie cu cineva urlând: "NU! NU PLECA! EU TE IUBESC! CUM POŢI SĂ MĂ LAŞI AŞA?! CHIAR NU-ŢI DAI SEAMA CÂT ÎNSEMNI PENTRU MINE?! TOT CE-AM AVUT N-A ÎNSEMNAT NIMIC?!?!" De obicei, se combină cu urletul de tip 2.0 . Demnitatea este deja un concept inexistent, disperarea instalându-se cu succes. Asta mi se pare cea mai tâmpită chestie pe care o poţi face. Toată lumea ştie că te doare, da. Normal. Te ataşezi, intervine rutina, intervine obişnuinţa de a te trezi lângă el sau ea dimineaţă, de a-i face cafea, de a merge la plimbare îmăreună, la 17:30, în fiecare miercuri. Brusc, toate astea dispar. Şi tu realizezi asta într-o fracţiune de secundă. Aşadar, ce faci? Ţipi. Cu disperare. Încerci să te agăţi de ce-a fost, invoci sentimente care nu mai există, amintiri care pentru tine înseamnă enorm, dar pentru celălalt nu mai înseamnă nimic.

De ce. Asta e singura mea întrebare. Nu zice nimeni să nu te gândeşti la foşti sau la foste. Doar că nu e necesar să-i şi informezi în legătură cu asta. Când se termină o relaţie, se termină şi gata. Accepţi şi treci mai departe. Poţi să plângi până creşti nivelul oceanului planetar, câtă vreme o faci în intimitatea casei tale, şi nu în faţa persoanei care te informează că s-a terminat. Astfel, rămâi măcar cu demnitatea.

Personal,

Eu nu mă dau cu capul de pereţi. Nu plâng. Nu urlu. Nu de faţă cu el, cel puţin. De la mine n-o să se audă niciodată: "NU PLECA, TE IUBESC, EŞTI VIAŢA MEA!" Dacă el decide să plece, bine. "Fine with me", cum zice englezu'. Eu nu am ţinut niciodată pe nimeni legat de mine şi nici n-o s-o fac vreodată. Nu îmi place să mint şi nu îmi place să fiu minţită. Deci, nu există niciun motiv pentru care să implor ceva ce nu mai e. A, că nu-mi convine şi că o să-mi fie dor, e altă treabă. Dar măcar îmi va fi dor cu demnitate, concept pe care mulţi nu-l au, lucru care pe mine mă enervează.

În încheiere, 

Aviz foştilor mei prieteni. Nu-i frumos să spui căcaturi despre o persoană pe care pretinzi că ai iubit-o. Nu e ca şi cum n-aş afla.

Sper că toată chestia asta, pe care cred că am scris-o într-o oră, să fie de folos cuiva, vreodată. N-o să vă aducă înapoi iubirea pierdută, n-o să rezolve problema culorii farfuriilor, dar măcar o să vă lase demnitatea intactă, la locul ei.

BONUS!

Despre perfecţiune şi schimbare.

În momentul în care cunoşti pe cineva şi îţi place, nu te gândeşti "Hmm, merge, dacă s-ar mai tunde puţin şi şi-ar lua altfel de haine, ar fi perfect/ă!" Nu. Îţi place şi gata. Aşa cum e. Aşa că de ce să încerci să-l/o  schimbi? Dacă ar fi perfect, ar fi banal. Când decizi că-ţi place de cineva, îţi plac şi calităţile şi defectele, poate defectele mai mult, chiar, pentru că te face să realizezi că e ok să nu fii perfect. Dacă nu vrei pe cineva care să fie cum e el sau ea, pe cineva cu personalitate şi gândire proprie, atunci ia-ţi o păpuşă, îmbrac-o aşa cum vrei, tunde-o, vopseşte-o, unde o pui, acolo stă, nu te contrazice niciodată, totul e perfect.

Mie-mi plac oamenii imperfecţi. Oamenii care sunt oameni, nu zei. Poate e un lucru care mă supără, cum ar fi că are părul cu 2cm mai scurt decât mi-ar plăcea, poate e un lucru care mă enervează, cum ar fi că se pune în faţa TV-ului când eu încerc să mă uit la Neveste Disperate, poate e un lucru pentru care îmi vine să-l omor, cum ar fi că lasă pliculeţele de ceai prin casă oriunde îi vine. Asta nu înseamnă că o să încerc să schimb chestiile astea. Că o să încerc să schimb persoana de lângă mine până când se pliază perfect pe ce-mi doresc eu sau pe ce-mi imaginez eu. Aşa că o să reproduc aici un citat din "Mary fiind sinceră": "Eu te plac pentru cine eşti, nu pentru cine ai putea să fii". Nu e normal şi sănătos să fiţi perfecţi, să nu vă certaţi niciodată, să fiţi cuplul pe care toţi îl invidiază. Probabil că o să vă măcelăriţi reciproc, dacă sunteţi aşa.

Totuşi, nu zic să nu atrageţi atenţia. "Pune şi tu pliculeţele alea la coş", "Vezi că eu mă uit la serial", "Laşi capacul de WC ridicat". E perfect ok. Câtă vreme nu însoţeşti asta cu un "te părăsesc dacă nu faci cum spun eu!!!!"

Cel mai rău lucru la a încerca să schimbi pe cineva este faptul că n-o să-l mai iubeşti. O să-i înlocuieşti tricourile cu cămăşi, blugii cu pantaloni de stofă, frizura ciufulită cu o tunsoare elegantă, bascheţii cu pantofi. După care o să-i spui: nu te mai recunosc, nu mai eşti omul de care m-am îndrăgostit. HAI, NU ZĂU. Vaco. Atunci lasă-l aşa. Lasă-l să fie el, el de care te-ai simţit atrasă în primă instanţă, el cu care ţi-ai dorit o relaţie, el care nu e perfect, dar e ok, pentru că nici tu nu eşti.